Există o practică și după practică există și o poveste. O practică și o poveste care au permis o industrie. Există o sumedenie de lucruri care păstrează lumea închistată în vechile ei obiceiuri. Un zid clădit din cărămizi nenumărate, din cuvinte și structuri sociale, materiale. Acest zid ce le ține pe ele, toate celelalte, separate de noi, oamenii. Așa-zișii oameni, pentru că nici măcar oamenii nu sunt toți văzuți la fel de Oameni, pentru că și zidul făcut, nu a fost făcut de toți oamenii. Pe unele le-a lăsat la margine, pe alții dincolo. Acest zid al celor în putere, care ne-a spus, și ne spune, cine e consumabil, destructibil, infinit înmulțibil. Acest zid aparține umanismului, acelui umanism European, alb și colonial. Nu aparține umanității.

Povestea acestui umanism a fost spusă de multe ori, în multe limbi și feluri. A fost transpusă dincolo de cuvinte, în orașe, în granițe, în legi, în mormite și morți fără de morminte. Însă nu e atât de ușor să fii Om, căci nu toți oamenii încap în definițiile Omului - cu O mare. De-a lungul istoriei, bărbatul alb, abil, adult, heterosexual, rațional și neurotipic din Europa - nu oricine și oricum - a ajuns să sorteze, să aranjeze, cum arată acest Om, în mod ideal, și de ce caracteristici e definit. Însă acest ideal al modernității, model al „civilizației”, a lăsat multe identității în urmă. Multe din ele, neîmblânzite, se hrănesc cu emoție, au fost lăsate sau împinse un pas în urma Lui, aceluia care face regula. Ale lor munci sunt minimizate, deși fără de ele nimic nu ar merge înainte. Le poți recunoaște, sunt acelea ale căror vorbe sunt ignorate, ale căror limbi sunt minoritare, ale căror mâini lucrează pământul deși nu-l pot deține - dominate, obiectificate, sexualizate. 

Numai îndepărtându-ne de această graniță de netrecut, de zidul, binaritatea, și abisul creat între Om și Animal, care menține Omul ca ființă unică, și Animalul ca lucru exploatabil, numai așa putem avea o lume pentru toți și toate. Suntem, fiecare, și suflu, și carne. Toate animalele pot fi hrană pentru altele. Și totuși, suntem mai mult de atât, știm asta, știm bine, când ne umflăm pieptul în soarele cald. E nevoie de recunoașterea asta și față de celelalte animale, de regăsirea a ceea ce e comun, a presiunilor la care suntem supuși toți și toate, doar fiind în viață, presiuni de mediu și presiuni sociale, vulnerabilități împărtășite.

Cum înveți să trăiești dincolo de propria ființă?

Dincolo de propria piele, dincolo de propriile mâini, dincolo de propria viziune. Să lași lumea să te pătrundă, să simți de altundeva. Să recunoști pe altcineva în propriile trăsături. Să vezi aceste trăsături și lunga lor istorie, felul în care au ajuns la tine, încercând variații și variații. Variații și variații, întâmpinate unele de altele, supraviețuind împreună, constituindu-se împreună, în același mediu, cu aceleași presiuni, în aceleași istorii întinse din care toate ființele vii fac parte.

Linia diferenței nu se mai trage atât de ușor când vedem similaritățile. Linia diferenței nu se mai trage atât de ușor, când diferențele sunt recunoscute și sărbătorite, nu folosite pentru a domina. Linia diferenței nu se mai trage atât de ușor când vedem, cine a făcut-o, și cu ce scop. Cine o trasează, și peste cine e trasată. Nu e mai special să poți vorbi o limbă umană, decât să poți auzii la mare depărtare. De ce ar fi? Nu e mai special să poți face calcule matematice complexe, decât să poți zbura. O abilitate anume nu ar trebui să poată justifica cine trăiește și cine moare, cine e demn de cine nu e, cine merită protecție și cine nu. Fiecare corp, e particular, fiecare trup, e specific, și în același timp prins într-o rețea de corpuri și lumi și presiuni umane și non-umane.

A fi animal înseamnă a răspunde lumii în mod creativ. Înseamnă a simți, a te mișca, a fi aici și acum, cât și a alege cum să-ți folosești ceea ce ai moștenit sub influența diferitor presiuni sociale și de mediu, nu fiindcă dorințele și interesele sunt subsumate presiunilor, ci pentru că tocmai în fața acestora apar subiectivitățile noastre. Și oamenii, și celelalte animale acționează, iau decizi și aleg, iar aceste dorințe sau interese comune și particulare au însemnătate politică.

Știm că rezistența e politică, și am văzut-o: cai care se trag din ham, scroafe care fug din ferme să dea naștere în pădure, găini care zboară din camioanele în care sunt îndesate. Și acestea sunt acte de rezistență, da.

Știm că mișcarea, mobilitatea, poate fi o alegere politică, poate însemna refuzarea unui spațiu și revendicarea altuia. Și am văzut-o: păsări în orașe căutându-și cuib și mâncare, ciori învățând să-și desfacă nuci pe trotuarele noastre, gâște alegându-și un lac al lor, urși apropiindu-se de locuințe pe măsură ce habitatele lor le sunt distruse, și multe altele. 

Știm că celelalte animale simt, că au familiile lor, limbajele lor, culturile lor. Da, și culturi, adică învățături transmise de către părinți, informații importante despre cum să trăiești într-un mediu, cântece, dansuri. Au răspunsurile lor, voite, spontane, adaptabile, inteligente, modelându-și caracteristicile, schimbându-și traiectorile, în funcție de experiențele pe care le au.

Animalele sunt umane și non-umane.

Știm. Trebuie doar să recunoaștem. Și cu recunoașterea, să schimbăm totul.

Antispeciismul e o contră, dar și un spre. E și un dincolo de. Dincolo de ceea ce știm acum, spre altceva, ceva ce putem afla doar împreună, recunoscându-le și pe cele invizibilizate, marginalizate, reduse la tăcere, cele a căror limbaj nu e recunoscut, a căror viață e în afara oricărei responsabilități.

Acest antispeciism de care vorbim e postumanist, el critică umanismul-iluminist, care a făcut din oameni neoameni, și a creat animalitatea ca o categorie inferioară.

Acest antispeciism de care vorbim nu e unul, ci mai multe, conectându-se cu alte mișcări și teorii impotriva dominației.

Un antispeciism antiabilist refuză ierarhizarea în funcție de abilități, nu promovează un singur fel de minte/corp ca fiind „bun”, ci susține toate trupurile, umane sau nonumane, grase sau slabe, sănătoase sau nesănătoase, toate modurile de a comunica sau a gândi, se bucură de diversitatea felului în care existăm în lume și găsește soluții creative pentru fiecare - cere orașe accesibile, proteze indiferent de specie, ecosisteme nepoluate și minimizarea schimbărilor climatice.

Un antispeciism feminist practică grija față de celelalte ființe, refuză obiectificarea și sexualizarea neconsimțită a corpurilor, refuză controlul reproductiv și domesticirea, își asumă propria întrupare și o apără pe a celorlalte, împreună cu independența lor și a noastră, mergând spre o interdependență care ne lasă, ne permite, ne încurajează să respirăm. 

Un antispeciism antirasist refuză imaginea și regulile Omului alb, e nedisciplinat și nedisciplinar, recunoaște privilegiile și procesele coloniale și vede eliberarea ca fiind posibilă pentru fiecare, deodată, nu pe rând.

Un antispeciism queer merge spre ceea ce nu poate fi încă cunoscut, o lume neetichetabilă, necategorisibilă, în care viețile noastre sunt eliberate de ordinea Omului, de privirea patriarhală cisheteronormativă. 

Nu vom putea gândi o altă lume dacă o vom gândi cu aceleași minți cu care am gândit-o pe cea de acum. Umanismul ca și negare a animalității, proiectul care îl vede pe Om ca singurul creator de lumi și „demiurg al propriului destin” nu ne poate duce mai departe. Organizarea lumii prin ochii Omului, ordonarea speciilor după cuvintele, dorințele și tratatele Lui nu fac decât să-i întărească puterea distrugătoare, ce vede în toate celelalte o resursă pentru El. Astfel, putem spune că speciismul e și un umanism, iar antispeciismul ce va fi să fie este unul postumanist, anticapitalist, antiabilist, antirasist, queer și feminist. 

Așa că adio dualităților precum minte/corp, gândire/acțiune, om/animal, cultură/natură, bărbat/femeie, adio ordinii ierarhice, a profitului, capitalistă și umanistă, ordinii rasiale, de gen, sau de specie. Să fie dezordine! Dezordinea celor ce învață să facă, să gândească, să se joace, să construiască, cu cei și cele pe care înainte nu-i vedeau sau cunoșteau. Dezordinea care vine din refuzul ordinii actuale, dezordinea din care se poate naște o altă lume. Să fie dezordine între specii, să fie piele lângă piele, viață lângă viață, privire în privire, să se facă acasă! Să avem un acasă! Să trăim acolo unde fiecare poate decide pentru sine. Unde coexistența nu este fără conflict, ci lumească, împletită și despletită. Să fim acasă, unde interdependența de a fi împreună nu e constrângătoare, ci eliberatoare.