Children & Animal Companions: Care, love, and grief in multispecies families

Copiii și compania animalelor

Grijă, iubire și doliu în familii multispecii

Ca perioadă în timpul vieții, copilăria este deseori asociată cu o apropiere de restul lumii animale. Și, la fel ca multe alte lucruri care se „pierd” pe măsură ce creștem influențați de așteptările sociale legate de a fi adult, se pierde și această afinitate - pentru unii dintre noi. Iubirea pentru animale este uneori considerată copilăroasă, și a vorbi despre ele ca parte a propriei familii poate fi urmat de un pufnit de râs obligatoriu (Tipper, 2011; Charles & Davies, 2008), doar doar să nu se creadă că ești acel fel de persoană. Pe măsură ce scriu, pot spune că pisica din brațele mele îmi e familie, torsul și căldura ei calmându-mi crampele. Și, pe măsură ce înregistrăm, trebuie să o facem între perioadele de somn ale câinilor, dacă putem. Așadar, îmi vin aceste întrebări: cum se formează o familie multispecii? Cum învață tovarășii umani și non-umani să relaționeze unii cu alții? Se întâmplă încă din copilărie, iar dacă da, cum arată? Ce relații reies din viețile zilnice ale copiilor cu „pets”? Și, da, spun cu bună-știință „pets”. Cel mai des, animalele ca „pets”. sunt cele cu care copiii intră în contact. Ce învață cele două tipuri de ființe una de la cealaltă - animalele ca și „pets” și oamenii ca și copii - ambele, vulnerabile în fața oamenilor adulți și a societății în care trăiesc?

Din fericire, câteva din aceste întrebări au fost deja adresate de cercetători, așa că în acest video, ne vom axa în mare parte pe proiectul de cercetare CLAN, abreviere pentru: „Prietenii dintre copii și animale: provocând limitele dintre umani și non-umani în societăți contemporane”, coordonat de Verónica Policarpo. Cercetarea explorează aceste întrebări uitându-se la practicile afective între copii și animale de companie, la felul în care empatia și relațiile se dezvoltă și se definesc, la cum se schimbă familiile și gospodăriile și la cum joaca are un rol important.

Bună copilărie, tărâmul fericirii și al jocului nesfârșit!

Bună pisicuță, cățeluș, te-ai rătăcit?

Sau ai crescut într-o familie și-ai fost domesticit?

Vino la mine, fi-ne rudă, fii geamănul meu păzitor.

Va fi distractiv.

Sau cel puțin, așa se spune.

[Image Description: On a yellow and orange background, drawn in purple outlines, a young girl sleeps over a side, on a pillow, besides her, a dog rests with his head over the girl’s neck, and a cat is also sleeping in front of them, at the girl’s knees, with a tiny pillow under her head.]

I. Copilărie și pethood

Începem prin a ne întoarce la însuși cuvântul. Ce, sau cine, este un „pet”?

„Un animal de companie este un animal care a primit un nume, căruia i se permite să împartă spațiul domestic cu oamenii și care nu va fi niciodată mâncat.”

(De Mello 2012, 148; Fudge 2008, 15; apud. Policarpo et al, 2018)

Un „pet” era, de asemenea, și un mod de a numi un copil, un copil răsfățat și dezmierdat (Cole & Stewart, 2014). Dar „pets” ca animale de companie par să fii apărut în epoca victoriană, fiind inițial o practică a elitelor care își puteau permite un astfel de răsfăț. Pe măsură ce orașele occidentale au început să crească, prezența animalelor în ele a început să fie supravegheată. Mirosurile și urletele măcelăriilor din oraș erau deja prea mult pentru sensibilitățile clasei superioare, așa că, treptat, majoritatea animalelor de fermă au început să fie alungate. Discursurile legate de igienă și sănătate publică, împreună cu o dorință tot mai mare pentru un mediu controlat și sigur, au împins, de asemenea, animalele asociate cu „rătăcirea” în afara străzilor, direct în pământ - sau în casele private. Dar animalele de companie puteau rămâne în spațiul urban, adică sub controlul proprietarilor umani și al copiiilor acestora (Cole & Stewart, 2014). Animalele de companie puteau primi hrană, adăpost și chiar spațiu de joacă, dar dacă nu-și îndeplineau rolul care le revenea, puteau fi oricând ucise sau abandonate. Și, în ciuda multor legi noi, condiția lor este încă vulnerabilă și astăzi.

În prezent, copiii tind să fie văzuți ca ființe complexe, dar, uneori, ei sunt încă înțeleși fie ca fiind „inocenți” și „puri”, fie, de fapt, „răi”, în sensul că sunt necivilizați, needucați (Tipper, 2011). Și ei sunt adesea împinși într-un sistem binar din care este greu de evadat, văzuți ca nefiind încă adulți și adesea puși de cealaltă parte a ceea ce este considerat rațional și moral (Policarpo et al, 2018). Ideea că copiii și animalele se înțeleg bine a apărut odată cu ideea că copiii sunt, poate, un pic ca animalele - uneori buni, alteori sălbatici. Rezultă, așadar, că nu doar ideile noastre despre animalele non-umane sunt fundamentate în istorie, ci și ideile noastre despre copii, și că, de fapt, acestea două se întâlnesc.

Atât copiii umani, cât și animalele de companie, indiferent de vârstă, împart vulnerabilități comune. Amândurora li se acordă un loc subordonat în raport cu oamenii adulți (Policarpo et al, 2018): nu sunt percepuți ca cetățeni cu drepturi depline și nici nu li se acordă putere politică, fiind plasați într-o poziție de tutelă în cadrul căreia agentivitatea lor poate fi ușor negată. Cu toate acestea, în timp ce copiii umani ies din această condiție, animalele, fiind proprietate, rămân, ajungând infantilizate pentru întreaga lor viață (Cole & Stewart, 2014). Astfel, apare potențialul de a chestiona în comun atât copilăria, cât și animalitatea, analizând modul în care acestea funcționează împreună și ce practici apar din aceste relații.

[Image Description: On a dark purple background, a city square with buildings appears in the back in simple white lines. On the front plane, in the middle, an adult, middle-aged, with glasses, is represented as a figure with a leading role in a pyramidal structure. On his left, he holds a dog by the leash, while his head is turned to the left side, behind, where a child is running towards to reach his hand. All the characters have a black background with white contour lines and orange and purple accent lines.]

II. Alegând un tovarăș, formând o familie

Nu este puțin lucru să poți alege un animal de companie sau, dacă e să fim mai atenți la puterea cuvintelor, un tovarăș animal (Goodfellow, 2021). Întreaga decizie se află pe umerii oamenilor; ei aleg specia, culoarea, temperamentul. Potrivit cercetării CLAN, multe aspecte joacă un rol, de la drăgălășenia animalului și felul în care arată, la noțiunile preconcepute asociate cu anumite rase, la mărimea animalului sau la eventualele caracteristici și nevoi comportamentale. Animalele intră în familii din adăposturi, dar și de la crescători, din magazinele de animale de companie și, uneori, chiar ca un cadou (surpriză)!

Părinții și copiii au păreri diferite cu privire la motivele pentru care și-ar dori un animal de companie, desigur. Părinții se concentrează pe grijă și responsabilitate, speră la oportunitatea ca animalele să-i învețe pe copii respectul față de ceilalți și cum să îngrijească. În plus, animalele sunt văzute ca aducătoare de bucurie, îmbogățind viața emoțională a familiei și, ca bonus, sunt capabile să îi țină ocupați pe copii, consumându-le energia "excesivă".

Copiii, bineînțeles, văd acest lucru ca pe un beneficiu imediat: distracția și joaca! Un copil intervievat a menționat că „deoarece animalele se joacă cu noi... este ca și cum ar fi prietenii noștri”. (Antónia, 11 ani). Prin perceperea animalelor individuale ca prieteni și tovarăși, copiii umani încep să le vadă subiectivitatea. Așa cum spune Miriam, în vârstă de 12 ani, despre motanul Ninja: „Cred că, în principal, are nevoie de afecțiune. (...) Deci, trebuie să-l respectăm așa cum respectăm o persoană. Cred că de asta are nevoie pentru a fi fericit!”. (Miriam, 12 ani). Prin apropiere și afecțiune, se întâmplă uneori ca animalele să nu mai fie obiectificate. Dar nu întotdeauna. Se poate întâmpla și contrariul: copii care se joacă cu ființele vii ca și cu păpușile, îmbrăcându-le. Relația nu este deloc inocentă sau necomplicată. Noul animal trebuie să învețe și el cum să se adapteze la oameni, iar regulile sunt într-adevăr multe. Ce să mestece, unde să meargă, când să facă asta sau aia și cum să se comporte în preajma tuturor acestor ființe ciudate nu e ușor de înțeles din prima. Primele câteva săptămâni sunt unele dintre cele mai importante: se stabilesc relațiile și regulile, iar dacă acestea nu funcționează, animalul de companie ar putea fi returnat sau relocat (Power, 2008).

[Image Description: On a dark purple background, drawn in white lines, there are two hands, to the left a grown-up male hand with a watch and to the right a child’s hand, with a bracelet, reading the letters, PLAY. Both hands hold two breeding dogs in their palms. The dog from the left, a great dane, represented in a sitting pose and with a collard around his neck, seems confident and severe. The dog from the child’s hand, a beagle, is sitting on his back in a playful pose. Both of them are looking toward the viewer. Around the scene, toys are floating in colorful lines, purple balls, a pink dog jacket, a blue feeding bowl, a yellow knitted ball, and an orange chewing bone.]

Deci, cum se formează familiile multispecii? Și ce specii? Aceasta este o întrebare importantă, deoarece diferitele specii sunt tratate foarte diferit. Câinii și pisicile sunt de cele mai multe ori cele care devin mai apropiate de oameni și, din acest motiv, sunt cel mai probabil să fie considerate ca făcând parte din familie. Alte animale, cum ar fi peștii, ar putea fi tratate ca fiind de unică folosință, înlocuite rapid în caz de nevoie. Spațiul este crucial în crearea unui cămin, iar crearea unui cămin joacă un rol esențial în ceea ce privește cine contează ca familie. Într-un studiu (Power, 2008), câinii care erau ținuți în interior și cărora li se permitea să doarmă pe paturi aveau mai multe șanse de a fi considerați ca făcând parte din familie decât cei care locuiau afară. Deoarece există puține spații în care câinii pot interacționa fără lesă pe domeniul public, casa rămâne un loc central pentru definirea practicilor familiale mai mult decât umane (Power, 2008). În cadrul acesteia, regulile și rutinele, deși sunt decise de oamenii adulți, sunt modificate și influențate atât de copii, cât și de animalele de companie. Câinii pot fi primiți într-o familie și li se poate cere să se încadreze în programele preexistente ale acesteia sau li se poate permite să le modeleze.

Conviețuirea, activitățile comune, precum și durata și calitatea relației, toate acestea fac ca animalele să fie considerate „parte din familie” (Tipper, 2011). Uneori, copiii menționează chiar și animalele de companie ale altor rude, pe care le consideră parte integrantă a rețelei de rudenie și pe care le „cunosc destul de bine” (Tipper, 2011). Apar termeni precum „a întâlni”, „a plăcea” și „a cunoaște” (Tipper, 2011), ceea ce arată că, adesea, copiii văd alte animale ca pe niște indivizi cu care intră într-o relație. Cu toate acestea, adulții, chiar dacă includ animalele de companie atunci când sunt întrebați pe cine consideră parte din familie, au tendința de a râde sau de a respinge afecțiunea puternică față de acestea de teamă că ar putea fi văzută ca fiind - știți deja - copilăroasă (Charles & Davies, 2008).

[Image Description: On a dark purple background, in the middle of the scene, there’s a young girl drawn in white lines, with purple and orange accent lines. She’s in a sitting pose receiving the caresses from a cat. On the left side, towards the back, there’s a couch with a beagle dog sleeping on its pillow. To the right, a lonely fish in a small glass jar, on top of the cat’s sleeping box.]

III. Având grijă unii de alții, jucându-ne împreună

A fi copilăroasă este considerat ceva de la care trebuie să te maturizezi, iar în interacțiunea copil-animal de companie, adulții văd o oportunitate pentru copii de a învăța respectul și grija unul față de celălalt. În practică, însă, lucrurile nu merg așa cum au fost planificate. Majoritatea familiilor intervievate în cadrul proiectului CLAN au arătat că părinții se ocupă de cele mai multe activități de îngrijire zilnică și, cel mai adesea, femeile. Copiii poartă de grijă, dar într-un alt mod. Pentru ei, joaca este o formă de îngrijire. Ei văd jocul ca pe o nevoie care trebuie satisfăcută - poate atât a lor, cât și a animalelor de companie. Aspectul senzorial al îngrijirii și al jocului este esențial, deoarece interacțiunea dintre animalele umane și cele non-umane ia o formă fizică, practică. Cu toate acestea, nu doar oamenii sunt cei care îngrijesc, ci și animalele non-umane; acestea oferă sprijin emoțional și, uneori, fizic. Un copil menționează într-un interviu că „uneori încep să fac echilibristică în mijlocul casei, iar când cad, ei vin imediat să mă salveze”. (Bia, 13 ani), iar un altul spune că „atunci când suntem singuri, animalele sunt cele care vin la noi, care vin să ne ajute”. (Miriam, 12). Într-un alt studiu, câinii devin parte din rutina zilnică, de exemplu, fiind dornici să împingă sertarul de jos al mașinii de spălat după ce vasele sunt stivuite (Power, 2008). Așadar, animalele sunt descrise ca producând și schimbând în mod activ dinamica familiei. Mai mult decât părinții lor, copiii recunosc că „familia nu ar fi la fel” fără membrii săi non-umani. Pentru Carla, în vârstă de 13 ani, „[Viața fără Lili, câinele] ar fi ca și cum… nu aș vorbi atât de mult cu alți oameni. Pentru că uneori suntem în bucătărie și ea vine cu jucăria ei, iar atunci stăm mai mult împreună cu ceilalți.” (Carla, 13 ani).

Granița dintre om și animal nu este atât de ușor de trasat în familiile multispecii, iar îngrijirea este o activitate la care participă toate animalele. Să-l luăm pe Pavi, de exemplu, un câine pointer cu pete albe pe care cercetătorii CLAN l-au întâlnit. Bárbara, omul său, se bucură de compania lui Pavi chiar și atunci când acesta doar stă întins pe pat, dar are grijă de el și atunci când se duce pe balcon să se uite la oamenii, câinii și păsările care trec pe acolo. Deși Pavi nu poate sări, fata îi acordă totuși atenție, pentru orice eventualitate. Relația lor este încorporată în viața de zi cu zi și în nevoile sale - de exemplu, atunci când lui Pavi îi este sete, se uită la bideu pentru a cere apă. Uneori, se mai fac greșeli, așa cum a povestit Bárbara: „Se duce acolo, se uită la mine, se uită la bideu, bea din nou apă, se întoarce, se uită la mine... atunci mi-am dat seama că am deschis robinetul de apă caldă!”. Pentru ea, Pavi este „...sufletul acestei case! (...) Pentru că atunci când totul este liniștit, el este cel care vrea să se joace, ne cheamă și noi începem să ne jucăm cu el. Dacă Pavi nu este prin preajmă, nu se întâmplă nimic special, pentru că el este cel care pune totul în mișcare!” (Bárbara, 8 ani).

Întâlniri ca acestea, ca simpla plăcere de a fi prezenți împreună, se completează pentru a da formă unei vieți de familii multispecii.

[Image Description: A photo intervention with orange and yellow brush strokes to the margins and a white square split line as the focus, in the middle, is drawn over a photograph of a girl embarrassing a small dog. White and yellow lines contour their face and body.]

IV. Destrămarea familiei, ritualuri de doliu

Dar familiile se schimbă, și nu doar într-un singur fel. În familiile reconstituite, animalele din relațiile anterioare pot aduce conflicte în cele noi. Boala, șomajul sau schimbarea locuinței sunt momente în care statutul de „pet” se poate schimba, la fel ca și nașterea unui copil uman (Policarpo et al, CLAN).

Antropoloaga Dafna Shir-Vertesh a folosit termenul de „persoană flexibilă”, ceea ce înseamnă că animalele de companie sunt ca niște „mărfuri emoționale”; „ele sunt iubite și încorporate în viețile oamenilor, dar pot fi în orice moment retrogradate și mutate în afara casei și a familiei”. (Shir-Vertesh, 2012). Pornind de la concepția lui David Harvey privind flexibilitatea ca logică definitorie a capitalismului târziu, Shir-Vertesh arată cum animalul de companie le permite oamenilor să „reacționeze în mod adaptiv și oportunist la schimbarea modului de viață și a condițiilor sociale”. Animalele de companie sunt văzute ca o modalitate de a mări familia și pot fi comparate cu copiii, cercetătoarea identificând patru modele în cercetarea sa: „animalul ca „pre-copil”, animalul ca substitut al copilului, animalul ca „semi-copil” și animalul ca fiind semnificativ diferit de un copil” (Shir-Vertesh, 2012). Aceste tipuri de conceptualizări construiesc un teren șubred pentru momentul în care apar copiii umani, deoarece unele cupluri din cadrul cercetării au „retrogradat” animalul de companie de la a fi văzut ca fiind copilul lor, obiectificând-ul sau numindu-l o „pacoste”, iar alte cupluri chiar au relocat animalul, nefiind capabile să aibă grijă de amândoi. În timp ce relațiile familiale se schimbă și între oameni, Shir-Vertesh subliniază că, în cazul animalelor de companie, statutul lor de persoană este contestat. Ele sunt văzute din ce în ce mai puțin ca „persoane individuale”, iar diferențele lor indezirabile, cum ar fi părul prea des sau lătratul, devin proeminente. Restul oamenilor din comunitate tind să urmeze concepția cuplului despre animal și, astfel, nu mai rămâne nimeni care să le revendice interesele.

Apartenența la familia umană e legată de a fi văzut ca fiind o persoană. Pe măsură ce animalele devin părtașe la istoria familiei, individualitatea și autenticitatea lor devin inseparabile de înțelegerea familiei despre ea însăși. Animalele non-umane participă la evenimente importante, de la zile de naștere și până la înmormântări (Policarpo, 2018). Ele împărtășesc bucuria și durerea, sunt alături de oameni, așa cum oamenii sunt alături de ele, îi plâng pe cei morți și, în cele din urmă, sunt plânse. Sau, cel puțin, unele dintre ele sunt.

Durerea doliului este inegală. Nu toate viețile sunt considerate demne de a fi plânse. Cum unii oameni sunt considerați mai puțin merituoși de a fi jeliți, la fel sunt și unele animale non-umane. Fără a pune la socoteală toate cele crescute pentru hrană sau folosite în alt mod, și pentru animalele de companie există ierarhii. Câinii și pisicile au tendința de a fi mai mult considerați ca membri ai familiei decât peștii, păsările sau reptilele și, prin urmare, mai profund plânși. Destul de des, cauza morții nici măcar nu este determinată pentru multe dintre ele - de exemplu, un copil menționează durerea sufletească legată de pasărea sa: „Nu știu exact de ce a murit. El într-un fel... într-o zi era bine, iar în cealaltă era deja... Eram trist. Și mă tot întrebam de ce…” (Miguel, 13 ani).

[Image Description: A sad curly-haired boy, drawn in white lines and purple as background, is grieving his recently departed parakeet. He’s holding the yellow bird in his hand, close to the heart. There are black vertical lines on the dark purple background representing a cage.]

Durerea doliului este politică. Cercetările arată că există un tabu în ceea ce privește jelirea morții animalelor non-umane, chiar și a animalelor de companie cu care trăim îndeaproape. De aceea, cercetătorii i-au dat un nume - doliu dezavantajat (Stewart, 1989 apud Redmalm, 2015). Plânsul indivizilor non-umani pune în discuție statutul lor de resurse materiale sau de membri înlocuibili ai unei specii (Redmalm, 2015), atacând excepționalismul uman. Urmând cele trei caracteristici ale doliului propuse de Judith Butler, sociologul David Redmalm explorează modul în care animalele de companie ocupă un spațiu ambiguu atunci când sunt jelite. În primul rând, a fi jelit înseamnă a fi considerat de neînlocuit, dar acest lucru nu este întotdeauna adevărat pentru animalele de companie, deoarece oamenii s-ar putea decide rapid să obțină un altul. În al doilea rând, doliul este transformator și imprevizibil, dar proprietarii de animale de companie planifică adesea decesul animalului, încadrându-l ca fiind „gestionabil” și o „parte naturală a faptului de a avea un animal de companie” (Redmalm, 2015). În al treilea rând, întrucât durerea este o experiență corporală și „pierderea unei persoane este întotdeauna pierderea unui corp”, doliul este resimțit intens și fizic - acest tip de lipsă apare chiar și atunci când animalele sunt date altcuiva, fără a muri efectiv.

Durerea doliului ne transformă. Ne schimbă înțelegerea despre noi înșine, despre viețile noastre și lumea din jur. Trăiește cu noi în momente dulci-amărui, dând formă viitorului. Miriam își amintește de răposatul ei Golden Retriever, Lory, și de apropierea lor, chiar dacă acesta a murit cu mai bine de șapte ani în urmă, când ea era foarte mică. Își amintește cu drag, menționând un exemplu emoționant de îngrijire și comunicare între specii: „Când eram copil, Lory, uneori, când începeam să plâng, se ducea să o cheme pe mama mea.” (Miriam, 12 ani). Lory pare să fii lăsat amprenta sa multispecie în lumea umană a lui Miriam. Pentru ea, el este de neînlocuit. Amintirea trupului lui venind în ajutorul ei persistă într-o zonă atemporală. Jelirea lui a însemnat a deveni altcineva - un om care știe cum e să fii pe deplin conectat la o altă specie.

Durerea doliului pune lumea sub un semn de întrebare. Ne cere atenție. Ne solicită îngrijire. Așadar, este o forță a schimbării.

[Image Description: On a dark purple background, in white lines, and center of the scene, a golden retriever dog is sleeping/resting in a bed of colorful yellow, orange, and white flowers, which are partly covering his body. He has a fur of yellow and purple line accents.]

V. A fi copilăros, a fi animal

Când ești în categoria de animal sau de „pet”, sau doar când ești numit animal, fiind om, ești într-o zonă periculoasă - te pune într-o condiție de inutilitate și vulnerabilitate. De altfel, a fi numit copilăros și a fi infantilizat te pune în condiția de a nu fi luat în serios, păzit și controlat pentru propriul bine. Astfel, ambele categorii, cea a animalului de companie și cea a copilului, operează într-un mod similar: prin negarea agentivității și a vocii subiectului. Și, din nou, în timp ce unul dintre ei (copilul) ar putea în cele din urmă să „iasă” din această categorie tensionată, celălalt va rămâne perpetuu, atâta timp cât condițiile sociale continuă să perpetueze relațiile de proprietate și dominare și atâta timp cât cei care au nevoie de îngrijire sunt văzuți ca fiind cumva „inferiori”. Ce alt viitor am putea construi, atunci? Cum ne pot ghida afectele, cum ar fi iubirea și doliul? Ce ar fi dezirabil, durabil și creator de bucurie atât pentru non-umani, cât și pentru oameni, atât pentru copii, cât și pentru adulți?

O cheie a modului în care sunt făcute familiile actuale este tocmai în formarea lorFamilia se formează prin diferite practici; este ceea ce facem unii cu alții, nu se definește doar printr-o legătură instituțională. Emoțiile fac și desfac relațiile noastre, fie că este vorba de umani sau de non-umani. Multe familii contemporane sunt văzute ca locuri în care membrii își pot elibera întregul potențial ca indivizi, fie că sunt copii sau adulți parteneri (Morgan, 2011; Singly, 2007). Dar ce înseamnă să fii autenticși ce ar putea însemna acest lucru pentru animalele non-umane din familiile umane?

Pe măsură ce apar mai multe întrebări, putem începe prin a revendica și redefini familia ca fiind „bazată pe respect reciproc, ajutor, individualitate și libertate” (Goodfellow, 2021). Acest respect nu este doar pentru adulți, ci pentru toată lumea - inclusiv pentru copii și animale non-umane. Putem continua prin a valorifica munca de îngrijire și de reproducere, considerând-o esențială și organizându-ne în jurul ei mai degrabă decât în jurul muncii productive (Balzano, 2021). Acest lucru ne cere să analizăm cu atenție dezechilibrul de gen din cadrul familiilor și să ne străduim să organizăm mai just gospodăria. Și putem continua, restructurând casele, școlile și spațiile publice. Avem multe de făcut. Dar, cel mai important, să nu uităm să ne jucăm și noi.

[Image Description: On a dark purple foggy background, a utopic scene full of characters is depicted as a multispecies family. To the left, a father is holding a girl over his shoulders while they pick apples from a tree. A dog to their right side stretches over a basket with apples on top of a ladder. To the right, a chicken eats grass while a boy is juggling three ripped apples. In the front scene, there are colorful flowers. In the middle ground, there’s a picnic with a man, a pig, and a woman who has a plate with cake. On the right side, a woman is digging with a sapling near bushes. To the left, right in the back, a man hangs clothes to a wire with other sheets floating in the wind, and two pigeons chat over the wire.]

Bună copilărie, tărâm sălbatic, plin de necunoscute fructe!

Bună dragă tovarăș, unde-s comorile?

Împreună vom mânca, ne vom juca,

ne vom mira unii de alții și vom învăța și mai bine a ne juca!

Ce se-aude?

Te ascult.

Pe tine, te ascult.

[Image Description: Over a yellow-orange with colorful sparkles, a purple line drawing of a girl with purple hair and a beagle dog on their bellies, eating spaghetti from a bowl in the middle. They are slurping pasta, the girl enjoys the moment with her eyes closed, and the dog is watching her.]

Realizare

Regizat și Editat de Aron Nor

Scris și Narat de M. Martelli

Direcție artistică, Ilustrație și Animație de Mina Mimosa

Compoziție muzicală de Adrian Feener

Editarea textului de Verónica Policarpo

Voice over de Harish Vijay Sakthi, Sienna Crichton, Madison Lauren, Brenna Epstein

Citate înregistrate de Aron Nor

Acest video a fost realizat sub îndrumarea lui Verónica Policarpo, coordonatoare al proiectului CLANși mulțumită Human-Animal Studies Hub. Acesta este susținut de proiectul de cercetare CLAN, finanțat de FCT - Fundația Portugheză pentru Știință și Tehnologie (PTDC/SOC).

Bibliografie:

Video-eseu bazat pe proiectul de cercetare CLAN – Children-Animals Friendships: challenging boundaries between humans and non-humans in contemporary societies, PI: Verónica Policarpo // Co-PI: Ana Nunes de Almeida.

Charles, N. (2014). ‘Animals Just Love You as You Are’: Experiencing Kinship across the Species Barrier. Journal of Sociology, 48(4), 715–730. https://doi.org/DOI: 10.1177/0038038513515353

Charles, N. & Charlotte D. (2008). “My Family and Other Animals: Pets as Kin.” Sociological Research Online 13 (5). doi:10.5153/sro.1798.

Cole, M., & Stewart, K. (2014). Our Children and Other Animals: The Cultural Construction of Human–Animal Relations in Childhood (1st ed.). London: Ashgate.

Doré, A., Michalon, J., & Líbano Monteiro, T. (2019). The Place and Effect of Animals in Families. Enfances, Familles, Générations, (32). https://doi.org/10.7202/1064506ar

Goodfellow, A. (2022). Radical Companionship: Rejecting Pethood and Embracing Our Multispecies World. Active Distribution.

Hohti, R., & Tammi, T. (2019). The greenhouse effect: Multispecies childhood and non-innocent relations of care. Childhood, 26(2), 169–185. https://doi.org/10.1177/0907568219826263

Morgan, D. H. (2011). Rethinking family practices. Palgrave Macmillan.

Policarpo, V., Monteiro, T. L., Truninger, M., Almeida, A. N. de, Rodrigues, L. B. (2018). A life of their own: children, animals, and sustainable development. n Delicado, A., Domingos, N., Sousa, L. de (Eds.), Changing societies: legacies and challenges. Vol. 3. The diverse worlds of sustainability, pp. 203-225. Lisbon: Imprensa de Ciências Sociais

Policarpo, V. (2018) The importance of being Piloto https://yronomastegydd.wordpress.com/2018/10/08/the-importance-of-being-piloto/

Power, E. (2008). Furry families: making a human–dog family through home. Social & Cultural Geography, 9(5), 535–555. https://doi.org/10.1080/14649360802217790

Redmalm, D. (2015). Pet Grief: When is Non-Human Life Grievable? The Sociological Review, 63(1), 19–35. https://doi.org/10.1111/1467-954X.12226

Shir-Vertesh, D. (2012). “Flexible Personhood”: Loving Animals as Family Members in Israel. American Anthropologist, 114(3), 420–432. https://doi.org/10.1111/j.1548-1433.2012.01443.x

Singly, F. D. (2017). Sociologie de la famille contemporaine. Armand Colin.

Tipper, B. (2011). “‘A Dog Who I Know Quite Well’: Everyday Relationships between Children and Animals.” Children’s Geographies 9 (2): 145–65. doi:10.1080/14733285.2011.562378.