Îi mulțumim soarelui pentru lumină și căldură, pentru forța-i hrănitoare spre Pământ. Îi mulțumim apei care susține întreaga viață, care ne răcorește ochii și răspunde setei noastre, apa, care face posibilă un acasă. Le mulțumim învățătorilor noștrii non-umani, mulțumim plantelor care se îndreaptă către lumină, mulțumim ciupercilor ce cresc misterios, mulțumim celor a căror feluri de a fi ne susțin pe toți. Le mulțumim celorlalte animale care zboară deasupra sau se târăsc pe dedesubt. Le mulțumim pe măsură ce învățăm și le recunoaștem ca parte din familie. Mulțumim acestui aer din plămânii noștrii. Avem îndeajuns.

Robin Wall Kimmerer este o practicantă a recunoștinței, mamă, om de știință, profesor onorat, și membru înscris în Națiunea Cetățenilor Potawatomi. Ea este și autoare, și în cărțile ei, ne aduce învățăturile plantelor și căile mușchilor. Ne povestește din înțelepciunea indigenă și întretaie aceste povești cu știința vestică ca să ne arate acele multe căi pe care cunoașterea poate păși - și multiplii ei ghizi. 

Recunoștința este unul dintre ghizi, și ea începe întotdeauna cu recunoștința. Recunoștința ne dă putere, ne aduce bogăție și veselie. Prezența ei nu duce la pasivitate sau la acceptarea injustiției - din contră, recunoștința ne învață să avem respect pentru tot ceea ce ne e dat, ne orientează spre ce e esențial vieții. După cum scrie ea, „loialitatea față de apă și de vânt nu are granițe”, loialitatea nu poate fi cumpărată și vândută. Indiferent cât de mult încearcă capitalismul să cuantifice serviciile ecosistemelor, să valorifice cât oxigen dau pomii, sau cât dioxid de carbon captează pădurile, niciodată nu reușește chiar la fix. Pomii și pădurile o fac doar prin faptul că există. Nu se poate pune un preț pe viață. Întrebarea pe care să ne-o punem însă este, „cum ne revanșâm noi față de ele?”. Și apoi, „cum ar fi să fim crescuți cu recunoștință?” 

Când tragem aer în piept, când mulțumim, realizăm că deja avem destul din ceea ce avem cu adevărat nevoie. Recunoștința ne amintește de ceea ce e esențial. 

„Recunoștința pentru tot ceea ce ne-a dat pământul ne dă curajul… de a refuza să participăm într-o economie care distruge acest iubit pământ pentru a îmbuiba buzunarele celor lacomi, de a cere o economie care e aliniată vieții, nu împotriva sa.”

[Descrierea imaginii: Portret cu Robin Wall Kimmerer în prim plan, desenat în linii albe pe un fundal negru. Ea e în centrul imaginii, cu o privire puternică și determinată. Părul ei zboară în depărtare, pierdut în frunze verzi. Cerceii ei lungi și albaștrii îi ating umerii și bluza roșie.]

Demult, tare demult, atât de demult, încât se întinde timpul peste el însuși și se întoarce în prezent, au fost Trei Surori ce trăiau împreună pe pământ. Cea mai mare stătea înaltă și mândră, cu codițele aurii zburând prin vânt. Cea mijlocie purta rochii portocalii, dansând pe jos în jurul celorlalte. Cea mai tânără era zveltă și îndrăzneață, dar cu picioarele bine proptite în pământ. Poate că le cunoști după numele de Porumb, Dovleac și Fasole, dar împreună, se numesc Susținătoarele.

Trăiesc cel mai bine unite, protejându-se una pe alta: porumbul asigură o structură și fasolea se cațără pe ea. În jos, rădăcinile fasolei ajută nitrogenul din sol, în timp ce frunzele dovleacului țin umbră, umiditate, și sperie insectele. Este o străveche cunoaștere indigenă, faptul că nu doar cresc bine împreună, dar se potrivesc frumos și pe masă. Nu doar au un gust grozav, ci sunt și sănătoase. O masă completă: porumbul transformă lumina soarelui în carbohidrați, fasolea asigură proteină și fibră, iar dovleacul dăruiește vitamina C și beta-caroten.

Kimmerer scrie că „A fi între Surori îți arată o manifestare vizibilă despre cum poate fi comunitatea când membrii ei își înțeleg și împărtășesc darurile. Prin reciprocitate, ne hrănim atât spiritele cât și stomacurile.”

A trăi atât de bine presupune a ști cum, și cunoașterea indigenă a susținut oameni pentru nenumărate generații. Totuși, când Kimmerer a mers la universitate, profesorii i-au minimizat curiozitățile: să întrebi plantele cine sunt ele și ce ne pot spune nu a fost considerat științific. Botanica ce i-a fost predată era mecanicistă, și întrebările despre frumusețe și reciprocitate nu se potriveau acelui model. Știința vestică însemna că oamenii vor descoperi lumea și o vor folosi pentru propriile beneficii, fără să întrebe. Dar pentru Kimmerer „experimentele nu sunt despre descoperire, ci despre ascultare și traducere a cunoașterii celorlalte ființe.”

Am putea să credem că nu poate fi o cale înainte dintre aceste două viziuni diferite, dar Kimmerer propune să învățăm de la cele Trei Surori. Ca și ele, aceste cunoașteri sunt diferite, și totuși ar putea sta mai bine împreună. Se știe că policulturile sunt mai rezistente decât monoculturile - poate să fie așa și cu cunoașterea, oare? Ideea acestei grădini a cunoașterii este că toți pot fi hrăniți.

Cea mai în vârstă e prima care trebuie plantată, structura acestui mutualism al cunoașterilor. Prima dată, onorăm cunoașterea indigenă, pe baza căreia celelalte pot crește. Cea mai tânără, fasolea, va fi cunoașterea științifică - puternică, curioasă, care îmbogătășește simbioza. Cea mijlocie, dragul nostru dovleac, poate crea climatul pentru bunăstarea mai multor specii - ea este spațiul educațional, susținând întâlnirea cunoașterilor. Și să nu uităm de a patra soră, grădinăreasa. Aceea suntem noi.

Trebuie să avem grijă de aceste cunoașteri ca ele să se poată întâlni, să păstreze ce le e unic spre binele comunității, și ca ele, de asemenea, să poată da prețiosul lor dar, și noi, în reciprocitate, să răspundem. Cu modestie, trebuie „să știm că putem învăța de la alte inteligențe decât ale noastre”. Cu fermitate, trebuie să respectăm ce este dat, să protejăm mediile și culturile vulnerabile. Cu bucurie, trebuie să înțelegem că și noi, suntem aici să dăm prețuitul nostru dar, oricare ar fi acesta.