Straying home. Un eseu cinematografic cu animale urbane

Înapoi spre pagina filmului

Transcriptul filmului

Locuind într-un oraș postindustrial din România, mă întâlnesc cu diferite animale în spațiile publice. În ciuda modernizării rapide a peisajului urban, unele dintre ele sunt încă aici. Sunt multe păsări, cum ar fi ciori, porumbei, vrăbii și pițigoi, dar și alte animale care împărtășesc teritoriul cu mine. Noaptea, văd câini trecând pe trecerea de pietoni, iar ziua văd pisici vecine sărind peste garduri. Și mai sunt multe alte animale pe care nu le observ, care sunt mai mici sau se ascund mai bine.

dacă ne vezi

dacă ne recunoști

dacă ne placi

sau ne displaci

acest loc ce-l numești acasă

și pentru noi e acasă

Partea I

 - animale „problemă” -

Din păcate, orașul modern este neprietenos cu multe animale liminale, care se luptă să-și găsească un loc în el. În peisajul turistic în care trăiesc, multe dintre ele sunt considerate un „surplus” care trebuie controlat. Acest lucru se întâmplă atunci când anumite aspecte ale existenței lor sunt evidențiate doar pentru a fi esențializate ca probleme, în timp ce altele sunt invizibilizate.[1] Astfel, pe de-o parte, diferite procese normale și naturale, precum mișcarea, reproducerea și defecarea, sunt problematizate. Pe de altă parte, culturile, legăturile sociale și experiențele individuale ale acestora sunt șterse din vedere. În acest fel, de la coabitante ale teritoriului, animalele urbane devin ființe „murdare”, „periculoase” și „inutile”. Așa cum subliniază Claudia Hirtenfelder în lucrarea sa, ele sunt construite ca „probleme” care necesită reglementare.[2] Aceste configurații sunt modelate de relații de putere care se întind prin normele sociale, interesele economice și valorile umane. Și ele sunt o modalitate de a fabrica anumite naturi urbane antropocentrice prin negarea violentă și ștergerea celorlalte.

Priveliștea unei pisici în călduri, a porumbeilor care defechează și, poate cea mai disprețuită dintre toate, a șobolanilor care aleargă liberi, sunt toate catalogate cu dispreț. Multe animale urbane sunt considerate „pericole” care trebuie eliminate și „riscuri” pentru oameni, clădiri, natură și, uneori, chiar pentru ele însele.[3] Rareori le este rezervat un loc în viziunile înaintate. Ele devin fie „dăunători” care trebuie eradicați, fie „animale de companie” care trebuie deținute. În cadrul sistemelor industriale-capitaliste contemporane, animalele non-umane care trăiesc în jurul nostru sunt în general considerate impedimente. Ele devin obstacole riscante și amenințătoare pentru dezvoltarea umană și capitalistă sau, într-o viziune romantică, pentru Natură. Așadar, a vorbi despre ele ca despre „paraziți”, „dăunători” sau „animale fără stăpân” este atât o chestiune istorică, cât și una politică. Este o modalitate de a construi aceste animale în mod particular ca animale „problemă”.[4] În acest fel, animalele urbane devin guvernabile.[5] Ele pot fi supuse controlului, disciplinei, izolării și eradicării. Așadar,misiunea „civilizatoare” de a determina cine unde aparține, și de a purifica orașul de locuitorii săi mai mult decât umani se poate realiza.

Partea II

 - un mod de a privi -

Există și alte moduri de a privi lucrurile. Unul dintre motivele pentru care animalele urbane sunt adesea considerate transgresive și criminale are legătură cu faptul că modul lor de viață este denaturalizat. Așadar, este important să înțelegem în mod diferit relațiile lor sociale și teritoriale.

Gândește-te la porumbei și câini. Par complet diferiți, nu-i așa? Totuși, porumbeii și câinii pot fi oarecum asemănători.[6] Când locuiesc într-un mediu urban și se adaptează la acesta pentru o perioadă mai lungă de timp, ambii pot fi gândiți ca trăind într-o relație sinantropică sau comensală. Acești doi termeni pot fi folosiți în mod interschimbabil atunci când se referă la animalele care trăiesc în zone urbane sau în jurul structurilor umane. Dar există și nuanțe.[7] O relație sinantropică face referire la animalele care trăiesc în apropierea așezărilor umane, adaptându-se peisajului antropic.[8] Însă, o formă de conviețuire comensală poate dezvălui ceva anume în cadrul relației anterioare.[9] Aceasta poate indica acele animale care beneficiază sau depind de resturile alimentare aruncate de oameni, și nu doar la acelea care trăiesc în jurul nostru, nefiind deranjate de proximitate.[10]

Când caută hrană în împrejurimile noastre imediate, atât unele populații de porumbei, cât și de câini, pot fi văzute în acest fel.[11] A le vedea diferit înseamnă și a înțelege maleabilitatea termenilor precum „domestic”, „sălbatic” și „sinantropic”. După cum susține Terry O’Connor, aceste etichete sunt aplicate mai corect atunci când se referă la anumite grupuri de animale, nu atunci când sunt aplicate la nivel de specie.[12] Când ne uităm la oi și lupi, e ușor să ne gândim că unele specii sunt domestice, iar altele sălbatice. Însă, dacă ne gândim la porumbei, logica asta nu mai ține. Ei ne arată că aceste categorii au sens doar la nivel de populației, nu și la nivel de specie.[13] Relația este ceea ce contează.[14] În funcție de context, porumbeii pot fi considerați animale domestice, ca porumbei voiajori, dar și animale comensale care se hrănesc cu resturi în mediul urban, sau chiar animale sălbatice, atunci când trăiesc ca porumbei de stâncă autonomi.[15] O’Connor subliniază că în unele locuri, precum nordul Alpilor Europeni, e greu să diferențiezi populațiile sălbatice de cele comensale.[16] Dacă ne gândim bine, nu există niciun motiv să presupunem că această fluiditate se aplică exclusiv porumbeilor. Asemenea lor, sunt și alte populații de animale care variază în întreaga lume și care pot estompa clasificările rigide la nivel de specie. Diferențele dintre modul în care acestea trăiesc și relaționează cu oamenii ne determină să gândim mai atent felul în care ajungem să le descriem.

Să luăm în considerare câinii. Istoria evoluției câinilor nu este atât de simplă pe cât s-ar putea crede. Contrar a ceea ce se presupune în general despre domesticire, diferite teorii par să arate că lupii au acționat mai mult după propriile lor reguli. Conform unei teorii binecunoscute, totul a pornit când lupii au început să caute resturi de mâncare în gropile de gunoi.[17] Se crede că acești lupi care s-au îmblânzit singuri au evoluat în câini printr-un proces de selecție naturală, adaptându-se noii nișe ecologice creată în mod involuntar de oameni.[18] Dar sunt și alte povești despre cum „câinii au devenit câini”, și unele critică această narativă.[19] Bazându-se pe relatările indigenilor, unii autori au subliniat contrariul, și anume că oamenii nu ar fi putut să supraviețuiască fără a se hrăni cu resturile animalelor ucise de lupi.[20] Teoria lor subliniază modul în care popoarele indigene vedeau lupii ca pe niște învățători și ghizi și vorbește despre aspectul cooperativ al relațiilor lor.[21] Din această perspectivă, se consideră că domesticirea a rezultat dintr-o relație coevolutivă inițiată de lupi.[22]

Gândindu-ne doar la modul în care trăiesc în societățile contemporane din nordul global, este ușor să trecem cu vederea faptul că pentru o perioadă foarte lungă de timp câinii s-au mișcat relativ liber până în secolul al XIX-lea, chiar și în Occident.[23] Și, de asemenea, că, la scară globală, majoritatea dintre ei încă o fac.[24] În ultimii două sute de ani, câinii din spațiile publice au devenit din ce în ce mai mult un simbol al „înapoierii” culturale pentru orașele autoproclamate „civilizate” din Vest, după cum arată istoricul Chris Pearson.[25] Cu toate acestea, chiar și astăzi, nu toată lumea împărtășește această percepție, care nu a fost niciodată acceptată în mod universal.[26] Opinia conform căreia câinii ar trebui să fie strict controlați și să nu li se permită să se miște liber – apărută în metropolele puterilor imperiale și coloniale – s-a răspândit din Europa de Vest și America de Nord în alte părți ale lumii.[27] Această viziune continuă să le modeleze viețile, cât și relațiile noastre cu câinii, în multe locuri în prezent. Totuși, câinii care sunt ținuți în casele oamenilor și sunt controlați din punct de vedere reproductiv sunt o minoritate la nivel mondial.[28] În timp ce majoritatea câinilor din Occident sunt ținuți astăzi în mod strict în frâu, în alte părți ale lumii câinii adoptă un stil de viață comensal.[29] Așadar, populațiile lor pot avea relații sociale și teritoriale diferite, în funcție de modul și locul în care trăiesc. În comparație cu „animalele de companie”, acești câini, care pot fi percepuți ca trăind într-o relație sinantropică, nu depind în mod direct de oameni. Cu toate acestea, deoarece trăiesc în medii modificate de om, ei pot depinde de anumite caracteristici ale nișei ecologice.[30] Acestea pot include lucruri precum resturile alimentare ale oamenilor sau anumite configurații spațiale și atitudini culturale față de aceștia.

Unele animale care și-au făcut casa în oraș își împart teritoriile cu noi de foarte mult timp. Din păcate, acest lucru nu le scutește de ostilitatea oamenilor. În timp ce unele berze, veverițe sau păsări cântătoare sunt binevenite în diferite orașe, multe animale sinantrope sunt temute, ignorate și profund urâte.[31] Atitudinile culturale joacă un rol central în felul în care aceste animale liminale sunt percepute.[32] Șobolanii, de exemplu, sunt încadrați deseori în termeni negativi.[33] De aceea, capcanele cu otravă sunt împrăștiate peste tot prin multe din orașele noastre. Și nu sunt singurii văzuți într-o lumină negativă. Liliecii, limacșii și gândacii sunt priviți cu dispreț, de asemenea.[34] Și porumbeii stradali și câinii, dacă nu sunt urâți în mod direct, tot pot ridica niște semne de întrebare, mai ales în Nordul Global sau în locuri recent urbanizate și gentrificate.[35] Așadar, subiectul „suprapopulării” domină discursurile despre ele și despre alți vecini non-umani considerați o amenințare pentru orașul igienizat.[36] Chiar și atunci când populațiile lor sunt departe de a depăși limitele nișei lor ecologice sau când sunt în scădere în comparație cu alte perioade, ele sunt în continuare obiectivate ca „surplus”. Intervențiile care le vizează nu au ca scop central îmbunătățirea calității vieții lor sau a sănătății acestora, ci eliminarea lor sau reducerea populațiilor acestora, într-un fel sau altul. Acesta este obiectivul principal.

Sinantropii sunt adesea învinuiți pentru diferite lucruri, inclusiv pentru problemele ecologice provocate de om. Și odată ce panica se instalează, devine mai dificil pentru oameni să îi aprecieze ca indivizi sau să înțeleagă că sinantropii pot juca un rol important în ecologia urbană.[37] Șobolanii, de exemplu, ar putea fi implicați „în prevenirea fenomenelor grave, cum ar fi putrezirea materialelor organice, și astfel în controlul proliferării microbilor”.[38] Și a fost o vreme când câinii străzii, în unele părți ale lumii, „erau mai mult decât tolerați” pentru că mențineau igiena publică prin consumul de reziduuri.[39] Totuși, indiferent dacă animalele liminale sunt benefice sau nu pentru ecologia urbană, ele nu ar trebui privite doar din această perspectivă. La urma urmei, ar trebui să punem mereu sub semnul întrebării ideea că o ființă – umană sau nu – are valoare doar atunci când alții pot beneficia de pe urma ei.

- un alt mod de a privi -

Orașul devine automat un peisaj multispecii atunci când contestăm viziunile moderne purificate asupra lui. Dacă înțelegem unii dintre vecinii noștri non-umani ca sinantropi, îi poziționăm ca co-locuitori ai spațiului, mai degrabă decât ca intruși. Dar cum putem combate etichetele peiorative pe care le primesc multe animale urbane? Deși sinantropii se adaptează spațiilor antropice, ei contestă în același timp înțelegerile umaniste. Recunoscând capacitatea lor de acțiune, putem oferi o interpretare pozitivă conotațiilor negative care-i afectează. A vorbi despre animalele urbane ca despre subiecți care se opun controlului și care au planuri proprii, în loc să le vedem ca niște obiecte asupra cărora se intervine, este un aspect important pentru a le face dreptate.

Gândește-te pentru o clipă la ce înseamnă „a vagabonda”. Acesta este un termen cu conotații negative pentru pisici și câini. În funcție de regiunea în care locuiești, s-ar putea să ai o imagine clară a ceea ce înseamnă „a vagabonda”. Cu toate acestea, deoarece practicile legale și înțelegerile culturale variază de la o țară la alta, nu este niciodată foarte clar când o pisică sau un câine „hoinărește”. A considera câinii din sat sau pisicile din cartier ca fiind „vagabonzi” este o modalitate de a-i eticheta ca fiind o problemă sau o greșeală, ceva ce trebuie rezolvat și remediat.[40] Indiferent dacă sunt considerați „fără stăpân”, „nedoriți”, „intruzivi”, „pierduți” sau „abandonați”, „vagabonzii” sunt în general considerate animale „neascultătoare” care necesită o reglementare strictă. Aceștia sunt văzuți ca încălcând rolul și locul lor „adecvat” în societate, fie din proprie voință, fie din neglijența oamenilor. Dar care este așa-numitul lor loc și rol „adecvat”? Răspunsul, desigur, depinde de cine este întrebat. Nu numai că variază din punct de vedere cultural, dar variază și în timp, precum și de la animalele umane la cele non-umane. În România, de exemplu, pisicile și câinii care se mișcă liber în afara casei nu sunt neapărat considerați „vagabonzi” de către toată lumea. Deși percepția locală s-a schimbat rapid în ultimii ani, libertatea de a vagabonda poate fi încă considerată ceva normal sau natural de cel puțin câțiva oameni, ceea ce este rareori cazul în majoritatea țărilor occidentale. Deci, ce înseamnă „hoinăreala” dacă o înțelegem în mod critic?

Să ne oprim o clipă și să ne gândim la câinii „fără stăpân”. Schimbările istorice și atitudinile culturale care au dus la răspândirea practicii de a avea „animale de companie” în Occident au influențat și modul în care erau priviți câinii care se mișcau liber.[41] Prin comparație cu câinii cu pedigree, câinii de pe stradă au ajuns să fie percepuți ca fiind „mai puțin evoluați”.[42] După cum arată Chris Pearson, aceștia erau din ce în ce mai des descriși în acest fel, printr-o legătură tulburătoare între creșterea și reproducerea câinilor, rasism, eugenie și naționalism.[43] În mod similar, viețile lor mai autonome au devenit „mai puțin civilizate” în comparație cu cele ale „animalelor de companie”.[44] Dintr-o perspectivă occidentală, câinii care umblau liberi au ajuns să fie înțeleși drept „câini vagabonzi”. Aceștia au devenit entități controlabile, care trebuiau îndepărtate din spațiile publice. Geograful istoric și cultural Philip Howell numește categoria de „câine vagabond” nimic altceva decât o „construcție juridică și spațială”.[45] Categoria în sine se referă la câinii care sunt considerați „nelalocul lor”.[46] Și este modelată de rădăcinile sale în viziunile și înțelegerile coloniale. Încercările din trecut și din prezent de a „civiliza” anumite relații cu câinii, atât în țară, cât și în străinătate, pot face acest lucru vizibil. Câinii care sunt etichetați drept „vagabonzi” de către turiști în diferite regiuni, pot să nu fie, până la urmă, văzuți în acest fel prin prisma altor înțelegeri locale.[47] Dacă luăm în considerare diversitatea vieților pe care le duc câinii în întreaga lume, normalitatea asociată anumitor practici legate de deținerea de „animale de companie” devine un semn al imperialismului cultural.

Permite-mi să-ți spun o poveste despre cineva pe care îl cunosc. Cineva pe care îl plac și care mă place și el. Numele lui este Lăbuș. Este un câine din România a cărui mobilitate nu este strict controlată și care nu poartă zgardă. Din această cauză, Lăbuș poate fi considerat un „câine vagabond”. Autoritățile, turiștii și vecinii înstăriți – sau cei ranchiunoși – l-ar putea considera astfel. Cu toate acestea, cel puțin după unele înțelegeri locale, el nu este un câine „pierdut” sau „abandonat”, și nici „nedorit”. Când iese din curtea sa, el devine parte din cartier. Deși astfel de opinii sunt văzute în mod negativ, de obicei de către cei cu privilegii economice, persoanele în vârstă s-ar putea să le împărtășească.[48] Spre deosebire de imaginile obișnuite cu câini vagabonzi de pe rețelele sociale, Lăbuș este vesel, sănătos și fericit. Nu numai că are un loc special alocat într-un anumit spațiu domestic, dar are și oameni în viața lui care au grijă de el în diverse moduri. Mai mult, Lăbuș cunoaște bine zona înconjurătoare. Traversează strada în siguranță și evită mașinile sau oamenii care nu doresc să interacționeze cu el. Pe scurt, știe să aibă grijă de sine și să se ferească de probleme.

Chiar înainte ca doamna în vârstă care îl îngrijea să se mute, Lăbuș putea fi zărit afară din când în când. Cu toate acestea, de când proprietatea ei a devenit șantier pentru o viitoare casă, muncitorii îl lasă afară mai des. Dar acesta nu este singurul motiv pentru care Lăbuș poate fi văzut afară, ceea ce este suficient pentru a-l eticheta drept „nelalocul lui”. El alege, de asemenea,să iasă afară de bunăvoie! Îi urmărește pe muncitori. Îi salută pe vecinii umani și non-umani din regiune. Și îi place să se odihnească pe trotuarul din fața casei. În afară de câteva lătraturi neamenințătoare care îi semnalează prezența, nu se poate spune că Lăbuș deranjează pe cineva. Cu toate acestea, existența lui ar putea fi considerată „deranjantă”. Și poate fi descrisă astfel de către oameni care nu știu absolut nimic despre el sau despre cartier, care este casa și familia lui extinsă.

În cadrul formațiunilor urbane capitaliste, Lăbuș este doar un alt caz de „animal de companie” deținut „necorespunzător” și „iresponsabil”. Deoarece granițele umane trasate în jurul proprietății private nu mai sunt bine definite, statutul său devine neclar. El devine fie un „intrus” care trebuie corectat, fie un „biet” câine care nu știe ce este mai bine pentru el – ceea ce în mod evident nu este cazul. Diferite configurații juridice și spațiale îl clasifică drept „vagabond” ce necesită control. Cum putem rezista acestei narațiuni dominante? Cum putem să-i facem dreptate, ca subiect?

O abordare mai politizată constă în reformularea discursului oficial. Asta înseamnă să privim vagabondajul printr-o altă lentilă.[49] Pentru instituțiile noastre centrate pe om, a vagabonda este ceva negativ. Dar pentru Labuș, a vagabonda este un mod de viață prin care el nu acceptă pur și simplu să fie transformat într-un „animal de companie”, comodificat și strict controlat. Așadar, dintr-o perspectivă activistă non-antropocentrică, a vagabonda poate fi subversiv.[50] În loc să încadreze câinii, pisicile sau animalele „de fermă” evadate și maltratate drept entități ce trebuie controlate, poate atrage atenția asupra lor ca subiecți cu agentivitate. Schimbarea sensului cuvintelor aduce în prim-plan alte experiențe și realități.

A vagabonda poate fi, de asemenea, gândit în termeni mai generali. În discursul predominant, animalele vagaboande sunt încadrate în mod regulat ca perturbând ordinea publică. Dar și acțiunile umane pot fi incriminate atunci când se opun puterii statului. Așadar, vagabondarea poate fi văzută ca o formă de sfidare, care ne leagă politic de alte animale. Poate fi un act de refuz de a fi asimilat sau redus unui rol social prescris. Când privim lucrurile astfel, vagabondarea capătă un cu totul alt sens. Devine în mod firesc un semn de putere, nu de umilire.[51] Astfel, ceea ce era stigmat se transformă într-un act de revoltă între specii. Iar privită din perspectiva unei înțelegeri multispecii extinse a rezistenței, acesta devine o modalitate de a depăși imaginarul existent. Vagabondarea devine o formă de nesupunere, o modalitate de a contracara status quo-ul.

am tot stat și am fost tot în mișcare

nu spune că suntem nelalocul nostru

nu avem nevoie de a ta aprobare

am fost aici dintotdeauna

acest loc ce-l numești acasă

și pentru noi e acasă

Partea a III-a

- schimbând relațiile -

Am văzut cum putem schimba perspectiva. Dar cum trecem de la a privi animalele urbane în mod diferit la a acționa diferit? Nu este suficient să înțelegem acțiunile lor zilnice dintr-un unghi mai puțin antropocentric, trebuie să luăm în considerare în mod activ agentivitatea lor pentru a construi un viitor mai just. Așadar, cum putem trăi împreună într-un mod mai just? Putem sprijini animalele urbane în propriile lor proiecte, ținând totodată cont de violențele produse de infrastructurile noastre exclusive centrate pe om?[52] Există o modalitate de a le da puterea nu numai de a modela structurile politice viitoare, ci și de a le contesta pe cele existente, fără a le expune la mai multă ostilitate și presiuni antropice?

Acestea sunt întrebări complicate, iar pentru a complica și mai mult lucrurile, răspunsurile nu pot veni doar de la noi. Trebuie să luăm în considerare diferite contexte și animalele urbane pe care încercăm să le sprijinim în acestea. Și trebuie să avem schimburi cu vecinii noștri non-umani, centrând vocile și modurile lor de viață, dacă vrem să le facem dreptate.[53]

A reimagina comunitățile politice actuale și viitoare împreună cu alte animale este o sarcină dificilă. Cu toate acestea, inspirându-ne din lucrările teoreticienilor politici Sue Donaldson și Will Kymlicka, putem înțelege animalele urbane ca având propriile comunități politice autonome, împărtășind în același timp un teritoriu comun cu noi și cu multe alte animale.[54] Pentru a le face dreptate, ar trebui să găsim modalități de a coexista pe același teritoriu, respectând în același timp faptul că vecinii noștri non-umani au propriile norme și moduri de a naviga viața socială. Așadar, cum negociem diferite aspecte ale conviețuirii atunci când avem idei diferite despre ceea ce este „bun”?

Asta înseamnă să faci politică. Și alte animale, de fapt, vorbesc și acționează politic, așa cum ne arată filozoafa și artistx Eva Meijer.[55] Ele au propriile căi de exprimare și de creare a sensului, fie individual, fie colectiv, prin diferite modalități de a fi în lume.[56] În lucrările sale despre limbajul animalelor, Eva Meijer subliniază că distincția dintre specii nu constituie un obstacol în calea înțelegerii.[57] Mai degrabă, este doar una dintre multele caracteristici care influențează modul în care se formează sensul.[58] Așadar, interacțiunile dintre oameni și alte animale nu numai că au loc într-un univers comun al construcției de sens, dar pot duce și la noi semnificații și înțelegeri.[59] Mai mult, ele pot duce la noi configurații materiale.

A avea diferite interacțiuni, în timp și spațiu, cu animalele urbane, poate fi o modalitate de a te implica politic alături de ele.[60] Dacă suntem atenți, putem observa că mulți dintre vecinii noștri non-umani contestă de fapt nedreptățile care li se fac. Dar o fac în moduri care nu sunt recunoscute ca fiind legitime.[61] Într-un studiu de caz, Eva Meijer discută despre modul în care gâștele care revendică în mod persistent un spațiu pentru ele, sau care se întorc într-o zonă în care nu sunt dorite, contestă supremația umană și modul în care este ocupat teritoriul.[62] În mod similar, prin prezența lor, pisicile și câinii din vecinătatea mea sfidează, de asemenea, anumite norme și legi antropocentrice care le afectează viața. Ei pot, de asemenea, să respingă atingerile necunoscute, să fugă, să zgârie oamenii, să latre la mașini sau să se opună capturării. Desigur, ei nu folosesc cuvinte pentru a-și face cauza vizibilă în discursul politic hegemonic, dar nu sunt ființe pasive afectate de dezvoltarea umană. Animalele urbane contestă modul în care sunt guvernate spațiile pe care le împărțim, ignorând anumite aranjamente. Ele votează cu picioarele atunci când se confruntă cu ostilitate sau condiții adverse și protestează împotriva ordinelor umane ocupând fizic diferite locații.[63] Și dacă opiniile lor sunt constant călcate în picioare, ar putea recurge la folosirea dinților! În orice caz, un lucru este cert: acestea ripostează împotriva vătămărilor la care sunt supuse. Și se opun pretențiilor antropocentrice privind proprietatea exclusivă a teritoriului de către oameni.

Aceste moduri mai mult decât umane de implicare politică ies la iveală în contexte specifice. Deși putem încerca să le reprezentăm în structurile noastre politice, a vorbi în numele altora nu este, în general, suficient pentru a le face dreptate. Auto-reprezentarea nu este importantă doar pentru oameni.[64] Este importantă și pentru alte animale.[65] Deci, cum putem să le acordăm atenția cuvenită preocupărilor lor sau să răspundem la problemele de interes colectiv? Cum putem face politică împreună?

- adunări multispecii -

Inspirându-se din gândirea și practicile anarhiste și indigene, Eva Meijer schițează un model de la care putem porni.[66] Meijer sugerează să începem prin formarea unor adunări multispecii.[67] Prin acestea, preocupările colective pot fi analizate și decise împreună cu alte ființe.[68] Unii oameni s-ar putea gândi că acest lucru nu este viabil sau esențial, sau că este imposibil să comunici cu alte animale și să le înțelegi, cu atât mai puțin să ai dialoguri politice cu ele. Dar Eva Meijer subliniază că acest scepticism își are rădăcinile într-o formă de speciism.[69] Este o modalitate prin care anumite societăți și instituții reduc la tăcere moduri concrete de implicare și schimb de informații.[70] A considera că alte ființe nu au voce nu este un adevăr obiectiv, ci o construcție umanistă cu o anumită istorie colonială.[71]

Pentru Meijer, sensul apare prin diferite moduri de a fi în lume.[72] Interacțiunile întruchipate, împreună cu configurațiile sociale și materiale în care au loc, sunt ceea ce contează atunci când încercăm să ne înțelegem reciproc, umani sau non-umani.[73] Adunările multispecii ne pot oferi o modalitate de a naviga diferite înțelegeri a ceea ce este „bine”. Ele pot include diverse ființe, de la animale non-umane la alte forme de viață, cum ar fi plantele.[74] Dar și copiii umani sau generațiile viitoare.[75] Majoritatea acestor ființe sunt, de obicei, excluse din procesele decizionale actuale, deoarece adultul neurotipic este considerat singura ființă legitimă care poate decide sau determina schimbarea. Cu toate acestea, trăind și relaționând diferit cu ceilalți și abordând preocupările individuale și colective de jos în sus, putem ajuta vecinii noștri non-umani să ne conducă înspre alte aranjamente.[76] Este vorba despre a aduce lucrurile în mâinile, labele și ramurile ființelor care locuiesc acest teritoriu.. Modelul propus de Eva Meijer poate oferi o cale de a naviga cu grijă relațiile actuale de dominație.[77] Nu numai că promovează incluziunea și reconfigurează procesele decizionale pentru a integra și alte animale, dar poate acorda o prioritate mai mare autoreprezentării și formelor orizontale și neierarhice de modelare a vieții noastre colective.[78]

Adunările multispecii pot juca un rol vital în a face dreptate animalelor urbane. De exemplu, ele pot influența comunitățile locale să se îndepărteze de valorile antropocentrice și să cultive în schimb aranjamente mai primitoare și mai juste.[79] Este de la sine înțeles că diferite spații urbane aduc cu ele probleme diferite pentru animalele non-umane care le populează. Așadar, acordând mai multă atenție provocărilor cu care se confruntă pe teritoriile lor putem face un prim pas către inițierea unei adunări.. Dar animalele urbane pot, de asemenea, să-și exprime dezaprobarea față de anumite practici locale, indicând necesitatea unei adunări, în mod intenționat sau neintenționat.[80]

Gândește-te la un teren abandonat sau destinat unei viitoare construcții. Fiind neocupat de oameni pentru o perioadă lungă, acest spațiu liniștit ar putea fi frecventat de câinii și pisicile din vecinătate, deși păsările, rozătoarele și reptilele l-ar putea considera și ele un loc potrivit. Pisicile, de exemplu, ar putea să vadă grămada de nisip nefolosită de pe teren ca un loc unde să-și facă nevoile, în timp ce câinii ar veni cu nerăbdare să caute surprizele zilnice. Odată ce șantierul de construcții este transformat într-o zonă pavată, populată de oameni necunoscuți și zgomotoși, rutina lor zilnică va fi afectată. Astfel, pisicile vor fi nevoite să folosească nisipul din vecinătate, din locurile de joacă pentru copii sau din grădinile de legume ale oamenilor, în același scop. Nu numai că acesta nu va fi curățat de câini, dar va conduce inevitabil la conflicte cu oamenii. Mai mult, în absența unei alternative mai bune în vecinătate, câinii ar putea începe să folosească trotuarul mai des pentru a-și face nevoile. În acest sens, prin acțiunile zilnice ale vecinilor noștri non-umani, o problemă locală poate deveni vizibilă. O nouă construcție și îndepărtarea terenului neasfaltat sau a spațiului de care se bucurau și pe care se bazau alte animale din vecinătate pentru diferite scopuri ar putea genera diferite conflicte și întrebări care vor trebui abordate în mod colectiv. Odată semnalate, acestea pot fi evaluate și ghidate de un grup de facilitatori umani și non-umani.[81] Acești actori vor analiza problemele și întrebările în cauză. Rolul lor va fi să evalueze cine este afectat, cine poate participa și în ce mod se pot desfășura interacțiunile, printre altele, încercând să deslușească procesul.[82] Când amploarea problemei va deveni mai clară, cei care alcătuiesc adunarea vor delibera asupra aspectelor în cauză.[83] Unele dialoguri vor avea loc prin utilizarea cuvintelor, dar vor exista și modalități de comunicare prin intermediul corpului și intervenții materiale care vor conduce la luarea unei decizii.[84] Poate că există un anumit tip de nisip pe care pisicile îl preferă, o clădire veche sau un spațiu liniștit pe care multe alte ființe îl apreciază. Toate aceste aspecte ar trebui investigate și testate prin diferite intervenții sociale și materiale. În multe cazuri, și la început, anumite decizii vor ghida doar procesul de rezolvare a unei anumite probleme, fără a oferi o concluzie finală.[85] Dar, după un timp, adunarea ar putea fi dizolvată dacă nu mai este nevoie de deliberări continue.[86]

Eva Meijer atrage atenția asupra mai multor aspecte în munca sa pentru a înțelege mai bine contururile acestor adunări multispecii. Unele adunări pot fi de scurtă durată, de exemplu, orientate către o anumită problemă, poate similare cu exemplul nostru anterior.[87] Altele pot fi pe termen lung, menținând interacțiuni regulate - sau neregulate - pentru a delibera asupra preocupărilor comune.[88] Adunările pot fi, de asemenea, foarte diferite de la un context la altul.[89] Așadar, a reflecta asupra duratei și domeniului lor de aplicare și a le reevalua periodic reprezintă un aspect crucial, întrucât semnificația și scopul lor politic se pot schimba în timp, odată cu implicarea altor ființe.[90] Este important să ne asigurăm că și ceilalți sunt luați în considerare în mod egal în acest proces, în loc să ne grăbim să tragem concluzii.[91] La fel, este și ancorarea adunării într-o locație precisă, deoarece luarea deciziilor împreună cu alții (mai mult decât umani) începe de la relaționări ancorate în context.[92] Adunările multispecii ar trebui să ia în considerare diferitele ritmuri de viață trăite de celelalte ființe implicate.[93] Și să stea departe de birocrație.[94] Eva Meijer vorbește despre a-i cunoaște pe ceilalți în mod etic, despre a îndoi ierarhiile prin joacă, despre conversații care nu se bazează pe cuvinte și despre acceptarea dezordinii inerente experimentării unor moduri alternative de a trăi și de a ne organiza, așa cum apar ele în gândirea anarhistă.[95] Meijer observă cum diferite moduri de relaționare pot duce la cunoștințe diferite.[96] În timp ce adunările umane s-au confruntat cu diferite provocări în mișcările anterioare, adunările multispecii pot declanșa un proces transformator care depășește paradigma actuală de a vorbi în numele altor animale din jurul nostru.[97]

Implicarea în procese decizionale alături de alte animale, într-un mod mai orizontal, poate părea, cu siguranță, ca o întindere către alte viitoruri posibile. Cu toate acestea, Eva Meijer nu vorbește despre o utopie îndepărtată, ci despre transformarea treptată a grădinilor, străzilor și cartierelor în care trăim deja, prin implicarea politică alături de alte animale. Desigur, acest lucru necesită imaginație și deschidere din partea noastră față de alte moduri de a face politică. Și este vorba despre a ne alinia la diferite scale temporale, limbaje și moduri de a fi mai mult decât umane. Însă prin schimbarea atitudinilor și practicilor culturale în interiorul orașului, în jurul nostru, există o modalitate de a rezista excluziunii și violenței sale. Există o cale de a merge mai departe aici și acum.

Alte animale și-au făcut deja din oraș căminul lor. Acestea sunt aici, alături de noi, pe aleile și cărările înguste. Și vor fi mereu aici, într-un fel sau altul. Trebuie doar să facem spațiul public un loc puțin mai sigur, mai primitor și mai respectuos față de alte moduri de viață non-umane. Și să îi implicăm pe cei din jurul nostru în felul în care vom realiza acest lucru! Experimentând cu adunările multispecii, învățăm cum să fim de partea altor animale. Învățăm să vorbim cu ele, nu pentru ele. Avem ocazia de a lua parte la un dialog care se răsucește și se contorsionează, conturând un spațiu care pulsează în timp.

ca să ne vezi

oh, va trebui să privești

ca să ne auzi

va trebui să asculți

ca să ne-înțelegi

va trebui să ajungi la liniște

fii liniștit/ă

fii liniștit/ă

În amintirea lui Robin 

Notes & bibliography

[1] See Claudia Towne Hirtenfelder, Cast Out Urbanites: The Historical Problematization of Cows in Kingston (Kingston: Queen’s University, 2023), 44, 51-52.

[2] For an in depth conceptualization of the process of problematization see Hirtenfelder, Cast Out Urbanites.

[3] See, for instance, Kelsi Nagy and Phillip David Johnson II, “Introduction,” in Trash animals: How we live with nature’s filthy, feral, invasive, and unwanted species, ed. Kelsi Nagy and Phillip David Johnson II (Minneapolis: University of Minnesota Press, 2013); Colin Jerolmack, “How pigeons became rats: The cultural-spatial logic of problem animals,” Social problems 55, no. 1 (February, 2008), doi: doi.org/10.1525/sp.2008.55.1.72; Roberto Marchesini, “Animals of the city,” Angelaki 21, no. 1 (April 2016), doi: 10.1080/0969725X.2016.1163825; Krithika Srinivasan, “Remaking more-than-human society: Thought experiments on street dogs as ‘⁠nature’,” Transactions of the Institute of British Geographers 44, no. 2(February 2019): 4, doi: 10.1111/tran.12291; Marie Carmen Shingne, “The more-than-human right to the city: A multispecies reevaluation,” Journal of Urban Affairs 44, no. 2 (April 2022): 6, doi: 10.1080/07352166.2020.1734014; Aron Nor, “Inamicii economiei socialiste, intrușii civilizației occidentale,” gând vagabond, June, 2022, https://gandvagabond.ro/inamicii-economiei-socialiste-intrusii-civilizatiei-occidentale/; Lauren E. Van Patter and Alice J. Hovorka, “‘Of place’ or ‘of people’: exploring the animal spaces and beastly places of feral cats in southern Ontario,” Social & Cultural Geography 19, no. 2 (January 2017), doi: 10.1080/14649365.2016.1275754.

[4] See Hirtenfelder, Cast Out Urbanites.

[5] See Hirtenfelder, 47-48.

[6] See Raymond Coppinger and Lorna Coppinger, What is a dog? (Chicago: University of Chicago Press, 2016): 15-17.

[7] See Terry O’Connor, Animals as Neighbors: The Past and Present of Commensal Species (East Lansing: Michigan State University Press, 2013): 7.

[8] O’Connor, 7, 127; Marchesini, 80, 86; Aron Nor, “Locul câinelui sinantrop, poziții confuze și politici comune,” Fractalia: Cunoașteri de frontieră (November 2022), 9-10.

[9] O’Connor, 7.

[10] O’Connor.

[11] For more details about the commensal relationship of dogs see Raymond Coppinger and Lorna Coppinger, Dogs: a new understanding of canine origin, behavior, and evolution (University of Chicago Press, 2002); See also Coppinger and Coppinger, What is a dog?.

[12] O’Connor, 8.

[13] See O’Connor, 8, 126.

[14] O’Connor, 126.

[15] O’Connor, 8.

[16] O’Connor, 101.

[17] See Raymond Coppinger and Lorna Coppinger, Dogs: a new understanding of canine origin, behavior, and evolution (University of Chicago Press, 2002); Raymond Coppinger and Lorna Coppinger, What is a dog? (Chicago: University of Chicago Press, 2016).

[18] Coppinger and Coppinger, Dogs.

[19] See Mariam Motamedi Fraser, Dog politics: Species stories and the animal sciences (Manchester University Press, 2024); Ádám Miklósi, Dog behaviour, evolution, and cognition (Oxford University Press, 2007): 96; Mark Derr, How the dog became the dog: from wolves to our best friends (Abrams, 2011); Raymond Pierotti and Brandy R. Fogg, The first domestication: how wolves and humans coevolved (New Haven: Yale University Press, 2017).

[20] Pierotti and Fogg, 196, 100.

[21] Pierotti and Fogg, The first domestication.

[22] Pierotti and Fogg, 5.

[23] Chris Pearson, Collared: How We Made the Modern Dog (London: Profile Books, 2024), 6, 60.

[24] Joelene Hughes and David W. Macdonald, “A review of the interactions between free-roaming domestic dogs and wildlife,” Biological Conservation 157 (January 2013): 342, doi: 10.1016/j.biocon.2012.07.005.

[25] Pearson, 68; Chris Pearson, Dogopolis: How Dogs and Humans Made Modern New York, London, and Paris (Chicago: University of Chicago Press, 2021), 37; Nor, “Inamicii economiei socialiste, intrușii civilizației occidentale”.

[26] Pearson, Collared, 68; Srinivasan, “Remaking more-than-human society”; Lavrentia Karamaniola, Bucharest Barks: Street Dogs, Urban Lifestyle Aspirations, and the Non-Civilized City (University of Michigan, 2017), 158-170; Nor, “Locul câinelui sinantrop, poziții confuze și politici comune,” 15.

[27] Pearson, 42-43, 69, 213.

[28] See Hughes and Macdonald; Kathryn Lord, Mark Feinstein, Bradley Smith and Raymond Coppinger, “Variation in reproductive traits of members of the genus Canis with special attention to the domestic dog (Canis familiaris),” Behavioural processes 92 (January 2013): 132, doi: 10.1016/j.beproc.2012.10.009.

[29] See Coppinger and Coppinger; Coppinger and Coppinger, What is a dog?.

[30] See Coppinger and Coppinger, 43.

[31] See, for instance, Fabio S.T. Sweet , Anne Mimet, Md Noor Ullah Shumon, Leonie P. Schirra, Julia Schaffler, Sophia C. Haubitz, Peter Noack, Thomas E. Hauck and Wolfgang W. Weisser, “There is a place for every animal, but not in my back yard: a survey on attitudes towards urban animals and where people want them to live,” Journal of Urban Ecology 10, no. 1 (March 2024), doi: doi.org/10.1093/jue/; Vasilios Liordos, Evangelia Foutsa, Vasileios J. Kontsiotis, “Differences in encounters, likeability and desirability of wildlife species among residents of a Greek city,” Science of the Total Environment 739, no. 139892 (June, 2020), doi: 10.1016/j.scitotenv.2020.139892; Marchesini; Nagy and Johnson II.

[32] See, for instance, O’Connor, 118-120, 127.

[33] See, for instance, Marchesini; Nagy and Johnson II; Fabio S.T. Sweet et al.; Liordos, Foutsa and Kontsiotis.

[34] See, for instance, Fabio S.T. Sweet et al.; Liordos, Foutsa and Kontsiotis.

[35] See, for instance, Phil Hubbard and Andrew Brooks, “Animals and urban gentrification: Displacement and injustice in the trans-species city,” Progress in human geography 45, no. 6 (2021), doi: 10.1177/0309132520986221; Clare Palmer, “Colonization, urbanization, and animals,” Philosophy & Geography 6, no. 1 (2003), doi: 10.1080/1090377032000063315.

[36] On the topic of street dogs ”overpopulation” see Nor, “Inamicii economiei socialiste, intrușii civilizației occidentale”.

[37] Marchesini, 81.

[38] Marchesini.

[39] Pearson, 61.

[40] Nor, “Locul câinelui sinantrop, poziții confuze și politici comune”.

[41] See Pearson, Dogopolis; Pearson, Collared; Philip Howell, At Home and Astray: The Domestic Dog in Victorian Britain (Charlottesville: University of Virginia Press, 2015).

[42] Pearson, 38, 48.

[43] Pearson, 48-51.

[44] See Pearson, Dogopolis; Pearson, Collared.

[45] Howell, 100.

[46] Yamini Narayanan, “Street dogs at the intersection of colonialism and informality: ‘Subaltern animism’ as a posthuman critique of Indian cities,” Environment and Planning D: Society and Space 35, no. 3 (2017): 479, doi: 10.1177/0263775816672860; Krithika Srinivasan, „The biopolitics of animal being and welfare: dog control and care in the UK and India,” Transactions of the Institute of British Geographers 38, no. 1 (2013): 6, doi: 10.1111/j.1475-5661.2012.00501.x; Howell, 66, 100-101.

[47] See Srinivasan, “Remaking more-than-human society”; Aron Nor and Eva Meijer, Straying with street dogs: A dialogue on animal tainted politics (forthcoming).

[48] See, for instance, Karamaniola, 14, 155, 158, 210, 292.

[49] See Nor, 17; Nor and Meijer.

[50] See Nor; Nor and Meijer.

[51] See Nor; Nor and Meijer.

[52] A similar question, focusing more specifically on street dogs, is also explored in Nor and Meijer.

[53] See Sue Donaldson, “Animal Agora: Animal Citizens and the Democratic Challenge,” Social Theory and Practice 46, no. 4 (October 2020), http://www.jstor.org/stable/45302463; Eva Meijer, When Animals Speak: Toward an Interspecies Democracy (New York: New York University Press, 2019); Eva Meijer, Multispecies Assemblies (forthcoming).

[54] See Sue Donaldson’s and Will Kymlicka’s presentation. UCL Social & Historical Sciences, “Scales: Political, The Animal Scales seminar series is hosted by UCL Anthropocene,” recorded December 11, 2024, Youtube video, 1:28:21, https://youtu.be/smDHNjfzdR8?feature=shared; Sue Donaldson and Will Kymlicka, Animals and the Right to Politics (forthcoming).

[55] Meijer, When Animals Speak.

[56] Meijer.

[57] Meijer, 34, 65.

[58] Meijer, 34.

[59] Meijer, 74.

[60] Meijer, When Animals Speak.

[61] See Meijer, 224.

[62] Meijer, 175-176.

[63] See Meijer, 174-176.

[64] See CrimethInc., From Democracy to Freedom. The difference between government and self-determination (2017).

[65] Eva Meijer, Multispecies Assemblies (unpublished manuscript: VINE Press, forthcoming), 18.

[66] See Meijer, Multispecies Assemblies; See also Eva Meijer’s presentation, Котики и коровы: критические исследования животных, “Eva Meijer ‘Multispecies Assemblies’,” June 13, 2024, Youtube video, 1:05:43, https://youtu.be/CqQkczmjHew?feature=shared.

[67] Meijer.

[68] Meijer, 10.

[69] Meijer, 12.

[70] Meijer, 11-12.

[71] Meijer, 11.

[72] See Meijer, 12; Meijer, When Animals Speak.

[73] Meijer, Multispecies Assemblies, 12.

[74] Meijer, 25.

[75] Meijer.

[76] See Meijer.

[77] Meijer.

[78] Meijer; For a critical interrogation of direct/participatory democratic models and the need also for self-determination, horizontality, and decentralization see CrimethInc.

[79] Meijer.

[80] Meijer, 25, 29.

[81] Meijer, 25, 34.

[82] Meijer, 34.

[83] Meijer.

[84] Meijer.

[85] Meijer, 35.

[86] Meijer.

[87] Meijer, 25, 27.

[88] Meijer.

[89] Meijer, 26.

[90] Meijer, 27, 33.

[91] Meijer, 31.

[92] Meijer, 33.

[93] Meijer, 32-34.

[94] Meijer, 26.

[95] Meijer, 27.

[96] Meijer, 29-30.

[97] For understanding some of the issues human assemblies ran into see CrimethInc., From Democracy to Freedom.