Femeia romă, la marginea lumii
scris și narat de izabela marin
I. Eu, maladie
Am patru ani când încep grădinița. În primele zile, după ce mama mă aduce acasă și mâncăm împreună, se apucă să mature frunzele din curte. E toamnă și în fața casei avem câțiva copaci, deci curăță aproape zilnic. Țin minte că e lângă vișinul pe care urmează să-l tăiem în câțiva ani, deși nu-mi pot aminti de ce. O întreb „Mami, noi ce suntem?” dar, din nou, nu-mi pot aminti de ce — probabil auzisem la grădiniță ceva și voiam să mă asigur că nu poate fi vorba despre noi. Despre mine. Mama îmi răspunde fără ezitare sau regret și-mi confirmă pentru prima oară identitatea și viitoarea suferință: „Ț*gani.”
Nu-mi pot aminti dacă sora mea e cu noi, dacă e în spatele mamei sau nu. Pare că nu-mi pot aminti multe lucruri după ce aud asta. Mă cuprinde rușinea și nu reușesc să scap de ea vreodată.
Am optsprezece ani, însă durerea mea e mai veche de atât – se propagă din ceruri și cade încet spre sol, dar fără vreo urmă de alinare. E umană pe de-a-ntregul iar timpul se prăbușește peste ea. Plecăm încet din Asia, de undeva de la marginea sa, iar când ajungem la marginea lumii, rămânem fără traiste, fără merinde, fără lacrimi pe care să le mai putem plânge. De-a lungul secolelor pare că lacrimile revin, că putem plânge din nou, dar se termină întotdeauna înainte de vreme. E obositor și observăm mult prea des că suflarea noastră nu mai este.
„Cea mai barbară dintre maladiile noastre e să ne disprețuim propria ființă.” - Michel de Montaigne
Am doisprezece ani când îmi apar sânii, am doisprezece ani când mă atinge un bărbat pentru prima oară pe stradă, am doisprezece ani când sunt claxonată pentru prima oară. Am doisprezece ani când învăț că experiența femeii de culoare înseamnă să renunți la statutul identitar și să-l adopți pe cel de obiect.
Am doisprezece ani când învăț că nu există oameni de partea mea, că bărbații de culoare și femeile albe sunt la fel atunci când le privești prin ochii mei. Am doisprezece ani și totuși există și cei ce învăță mai devreme decât mine.
Am doisprezece ani când mă dezbrac în fața oglinzii și îmi analizez trupul. Am doisprezece ani când mă ridic pe vârfuri și nu-mi mai pot vedea chipul în oglindă. Mi se pare că sunt mai drăguță așa. Am doisprezece ani, apoi paisprezece, apoi șaptesprezece, apoi optsprezece.
Am doisprezece, paisprezece, șaptesprezece și optsprezece ani când îmi spun „mi-aș dori să-mi pot albi pielea”.
[Descrierea imaginii: Portrete schițate ale unei fete în timp ce creștere, în linii roșii pe fundal negru. Fata e desenată la patru ani, în colțul stânga jos, ținând un calendar pe genunchi, între frunze căzute. Deasupra, e la paișpe ani, cu mâinile în șold, părul până la umeri și o geacă de blugi. În mijlocul imaginii are doișpe ani, are părul foarte lung, blugi și un tricou, se îmbrățișează singură în timp ce o mână albă se apleacă asupra umărului ei. Lângă aceasta, are șapteșpe ani, părul deasupra umerilor, o bluză verde și blugi strâmți. În dreapta, are optșpe ani, stă mândră, cu o cicatrice deasupra genunchiului, într-o rochie verde cu roșiu și cu decolteu.]
II. Construirea identității
Să definești experiența etnico-feminină în raport cu dorința de apartenență la comunitatea albă și poate chiar cea masculină, reprezintă în sine o problematică misogină, rasistă. E însă o parte mult prea „largă” pentru a fi ignorată sau alterată în vreun fel.
Femeia romă este definită de două mari coordonate inseparabile: dorința feminină de a fi văzută și rușinea etnică de a fi percepută. Deși ambele sunt puternic influențate de media și momentul actual, rădăcinile lor se află în mijlocul istoriei, în locul unde arborii cresc invers, cu ramurile îngropate sub pământul pădurii.
Câteva feministe afro-americane afirmă că, în timpul sclaviei afro-americane exista un singur gen, și anume bărbatul. Ținând seama de aceste teorii, idei și concepte dezvoltate de feministele de culoare, putem șlefui identitatea femeii rome înrobite. Astfel, situația se schimbă atunci când vine vorba de sclavia femeilor rome. Prin prisma lumii structurate binar, acestea nu erau văzute ca fiind bărbați, însă feminitatea lor era vulgară și nedorită.
Munca lor, atât cea productivă cât și cea reproductivă, era nu doar pentru soțul lor, dar și pentru stăpânul lor și a soției sale. Mai mult, acestea nu erau văzute doar ca persoane lipsite de valoare, dar chiar ca și proprietate.
Înțelegerea acestei realități istorice poate, așadar, facilita înțelegerea femeii rome ce trăiește în această epocă.
Una din trăsăturile fundamentale ale persecuției socio-economice ale femeilor de culoare este definirea lor. Sunt conștientă că definirea în sine a unei minorități este un act discriminatoriu încât deschide posibilitatea „colectivizării” grupului menționat, asocierea lor cu un monolit și eventual provoacă chiar stereotipizarea lor. Femeia romă este văzută atât de bărbatul de culoare, cât și de femeia albă, ca Aceea. Ea este definită exclusiv ca tot ceea ce bărbatul de culoare nu este și ca tot ceea ce femeia albă nu poate fi.
Opoziția binară reprezintă relația dintre două concepte sau termeni ce au înțeles opus. Aceasta a fost văzută pentru o lungă perioadă de timp ca fiind fundamentală în organizarea culturii umane. O binecunoscută jurnalistă din Italia afirmă despre aceasta că este „elementul esențial al structuralismului care susține că toate elementele culturii umane pot fi înțelese doar în relație cu altele și felul în care funcționează într-un sistem de proporții mai mari.”
Astfel, chiar dacă oamenii există în afara sa, aspectele pe care le voi discuta se regăsesc în această structură binară, capitalistă, patriarhală și heterosexuală. Noi nu existăm ca binaritate, însă suntem învățați să trăim conform ei. Mai mult, consider că este mai important cum suntem percepuți decât ceea ce suntem, pentru că în societatea noastră e mai important modul în care suntem văzuți de bărbatul alb decât cum ne vedem noi înșine. Astfel, analiza mea vizează felul în care sistemul ierarhic rasist ne ordonează posibilitățile într-o societate capitalistă.
[Descrierea imaginii: O tânără femeie într-o rochie în valuri, verde cu roșu, stă în centrul ilustrației, desenată deasupra unui fundal negru. Ea e înconjurată de bucăți de oglindă frânte, ce arată versiuni diferite ale ei, unele fiind viziuni exagerate a ceea ce alții ar putea vedea în ea.]
III. Bărbatul rom, privindu-mă
Bărbatul rom, deși își împarte istoria cu femeia romă, nu o consideră demnă, adică nu o vede și nu o dorește.
Pentru bărbat, femeia romă nu poate fi văzută decât în extremități. Spre exemplu, ea nu poate fi emancipată, ci doar hipersexualizată.
Între bărbatul rom și femeia romă există aceeași relație ca între bărbatul alb și femeia albă, în sensul că ambii împărtășesc una dintre identitățile ce îi formează ca și persoane. Dar realitatea etnică adaugă acestei „relații” interumane alte straturi ce adâncesc „vidul” dintre aceștia, deși, în mod paradoxal, îi apropie; iar faptul că există o altă „versiune” a femeii rome, respectiv femeia albă, amplifică, din nou, acest vid.
Deși trăiesc realități diferite, bărbatul rom și femeia albă sunt „fețe diferite ale aceleiași monede”.
Când „luptă pentru drepturile omului”, aceștia luptă pentru dreptul lor de a fi pe același piedestal ca și bărbatul alb. Și totuși, pentru ca piedestalul să existe, cineva trebuie să fie în permanență la picioarele sale, umilit și batjocorit.
Bărbatul alb, pentru că își dorește să rămână într-o comunitate albă, pentru că dorește perpetuarea ei și a tot ceea ce îi oferă privilegiile pe care le are, își dorește, implicit, și femeia albă. Există, totuși, și abateri de la acest caz: bărbatul alb care își dorește în mod explicit o femeie de culoare. Acesta nu este atras de ea în afara „fanteziei exotice” (în alte cuvinte, ca ființă umană și nu ca obiect sexual), ci pentru că în preajma ei, își poate folosi în totalitate privilegiul de a fi alb și toate caracteristicile pe care le-a câștigat ca rezultat al acestui privilegiu.
Pentru că femeia albă este „obiectul” pe care bărbatul alb și-l dorește, aceasta este ridicată la rangul de „trofeu”. Ea rămâne, totuși, un obiect. Putem deduce că bărbatul de culoare își dorește femeia albă pentru că aceasta este dorită de bărbatul alb. Și-o dorește, pentru că ar însemna că își poate „mușamaliza” într-un fel sau altul identitatea etnică. A rămâne alături de femeia romă înseamnă a rămâne în aceeași comunitate și a avea „mai puțin” decât bărbatul alb. Și totuși, în cadrul unei căsnicii heterosexuale cu o femeie albă, aceasta primește șansa de a-și exercita în totalitate privilegiul alb.
În timpul sclaviei am învățat că „stăpânul are”, adică deține din punct de vedere material, și deci, pentru a ajunge pe același piedestal ca și „stăpânul”, trebuie să deținem. Însă bărbatul rom uită că înainte de toate, bărbatul alb este alb, adică deține identitatea fundamental necesară sub capitalism, iar identitatea sa etnică nu este maleabilă. Propria existență îndepărtează bărbatul rom de „a avea”.
[Descrierea imaginii: Siluete de oameni sunt schițate pe un fundal negru. În mijlocul ilustrației, un bărbat alege între siluetele din dreapta și stânga, care înfățișează două femei, una desenată cu roșu, cealaltă cu alb. Deasupra celor trei, o figură uriașă a unui bărbat e desenată cu alb, ocupă mult spațiu și pare să atragă atenția și admirația lor.]
IV. Trădare feminină
Femeia albă este, înainte de femeie, albă.
Pentru a defini femeia albă avem nevoie a o compara, a o pune în paralel cu ceva ce nu poate fi atins, și anume, femeia de culoare.
Chiar dacă durerile lor sunt oarecum simetrice, nu sunt și interschimbabile. Ambele cunosc durerea de a fi femeie, de a fi obiect, de a fi consumată, de a renunța la tine însăți pentru a mulțumi pe cel ce se numește bărbat, de a fi un fruct ce trăiește o singură vară — de a putrezi. Însă femeia albă nu poate înțelege durerea de a nu fi alb, căci este o experiență necunoscută ei care îi reneagă și anulează sinele integral.
Experiența feminină este unică oamenilor care o trăiesc, însă femeile de culoare care își doresc să fie feminine trebuie, într-un final, să fie hiperfeminine pentru a atinge același nivel de feminitate pe care femeile albe îl au doar existând.
Pentru că femeile rome trăiesc în cadrul a două mari „scenarii”, a te apropia de femeia albă înseamnă a încerca să "evadezi". Aceste scenarii sunt evidente, nu doar în cotidian, dar și în media: femeia romă e fie o cerșetoare „murdară”, fie un obiect sexual prin existență — e de ajuns să fie privită pentru a fi obiectificată. Aceasta e hipersexualizată și batjocorită încă din copilărie și adolescență, căci trupul său e descompus și ales de fiecare bărbat care și-o dorește — femeile rome nu sunt oameni, ele sunt obiecte pur sexuale. Mai mult, putem vorbi despre "furtul copilăriei". Fetele, copilele rome, sunt forțate să se maturizeze precoce, căci a fi copil și a fi sexual sunt experiențe ce se anulează reciproc.
[Descrierea imaginii: În linii roșii și albe pe un fundal negru, obiecte plutitoare sunt desenate, precum un ruj, o cremă de față, machiaj, șosete, un sutien, jartiere dantelate, gene false, inele, pupici desenați.]
Aveam doisprezece ani când am fost hărțuită pentru întâia oară pe stradă. Sau cel puțin e prima oară când mi-o amintesc atât de clar.
Dorința de a fi „frumoasă” mi-o amintesc încă de la cinci ani, când aveam senzația că nu pot exista în afara condiției mele etnice. Aveam senzația că oamenii râd de pielea mea constant, lucru care chiar se întâmpla, însă nu era un eveniment atât de persistent pe cât aveam eu senzația. Dorința, nevoia și incapacitatea de a fi alb sunt frânturi profunde din ființa femeii rome pe care cei din jurul său le pot vedea cu ochiul liber, fără să depună un efort imens.
Am șase ani când tata îmi zice râzând că dacă mă spăl cu lapte o să devin albă. Am șase ani când o fac în timp ce el și frații mei râd în jurul meu. Sunt un copil și mi-este rușine că am încercat, că toată lumea știe că îmi doresc asta. Sunt un copil când mă uit la surorile mele și mi-este rușine să întreb de ce, dintre toate, doar eu am avut ghinionul să arăt ca mama.
Sunt un copil când o întreb pe sora mea mai mare Când o să cresc poate o să mi se deschidă și mie pielea, nu? Când o să cresc, crezi că o să fiu frumoasă?
Nu-mi amintesc ce îmi spune, sau măcar dacă îmi răspunde. Sunt un copil, dar îmi doresc deja cu disperare să fiu albă. Nu știu câte fete albe și-au urât vreodată mama pentru că ea le-a făcut să arate așa, pentru că ea le-a născut și nu o să își poată schimba vreodată pielea. Eu o făceam deja la 5 ani și speram să nu arăt ca ea atunci când o să cresc.
Când mă uit acum, mai bine de zece ani mai târziu, la poze cu mine și mama în anii ăia, observ că nu eram urâte. Eram doar de culoare.
Într-o societate ca a noastră, femeile sunt văzute precum fructele. Au la dispoziție timp să înflorească, iar vara trebuie să fie gata pentru cei ce le culeg. Vara nu durează mult, sezonul rece va veni, iar ele vor putrezi. Femeile albe sunt un fruct ce așteaptă să se pârguiască, deci, nu?
Dar ele nu s-au îngrijorat niciodată că s-au născut putrede.
Primăvara trecută, când înfloreau cireșii, m-am uitat pentru prima oară la bărbații de culoare și la femeile albe și mi-am spus că, pentru mine, aceștia sunt mai răi decât bărbatul alb. Căci ei îmi cunosc durerile și totuși mă dau la o parte.
[Descrierea imaginii: În mijlocul ilustrației, o fotografie cu o tânără fată și mama ei este desenată în linii roșii și verzi. Fotografia e înconjurată de stropi de lapte albi-transparenți. În dreapta și stânga în colțuri, boboci roșii de cireș înfloresc.]
Realizare:
Scris de izabela marin
Narat de izabela marin
Sugestii pe text de M. Martelli, Aron Nor, și Oana Dorobanțu
Ilustrații de Mina Mimosa
Regizat de Aron Nor și M.Martelli
Editare video și audio de Aron Nor