O teorie politică a drepturilor animalelor
după Sue Donaldson și Will Kymlicka
I. Animalele non-umane ca actori politici
Sue Donaldson și Will Kymlicka au scris o captivantă și vitală carte de filosofie politică, numită “Zoopolis: O teorie politică a drepturilor animalelor”. În introducerea cărții, autorii argumentează că după 180 de ani de activism organizat pentru drepturile animalelor niciun progres demonstrabil nu a fost făcut pentru a demonta sistemul de exploatare al animalelor. Această afirmație nu este menită să discrediteze munca valoroasă pe care activiștii și susținătorii au realizat-o. Este menită să puncteze că structurile sociale, juridice și politice responsabile au rămas intacte. Ei propun o nouă cale pentru animal advocay, un viitor în care animalele non-umane nu sunt doar protejate, ci și încurajate să schimbe societatea. as well. Munca lor descrie o imagine a felului în care o societate multispecii ar putea arăta. Dar, pentru a înțelege mai bine propunerea lor și cum este diferită, trebuie să vedem prima dată ce a fost făcut până acum, și în ce feluri nu a funcționat.
În observațiile lor, eșecul de a demonta sistemul larg de exploatare al animalelor rezultă din cele trei feluri predominante în care problemele animalelor non-umane sunt dezbătute în public. Cele mai multe discuții vin dintr-o abordare welfaristă, ecologică sau a drepturilor de bază. (Donaldson & Kymlicka, 2011).
Prima dată, prin ‘welfarist’ ei se referă la o vedere care se opune anumitor forme de cruzime, dar care ia de-a gata faptul că celelalte animale pot fi folosite pentru interese umane, dacă sunt puse anumite limitări. Welfarismul poate fi identificat prin principiul său de ‘uz uman’. Acesta tinde să reducă, ceea ce presupune a fi 'răul inutil' la care animalele non-umane sunt supuse. Totuși, lasă intacte sistemele largi de exploatare și dominație. Abordarea ‘welfaristă’ susține o ierarhie clară morală în care oamenii stau deasupra. Nu întreabă dacă oamenii ar trebui să folosească celelalte animale, dar cum să le folosească într-un mod 'omenos'.
În al doilea rând, abordarea 'ecologică'. Această vedere implică un focus pe sănătatea ecosistemelor. Asemeni welfarismului, această abordare poate fi critică la anumite practici umane. Dar ajunge să favorizeze conservarea și inițiativele de restaurare care susțin uciderea indivizilor din specii nepericiclitate. Până la urmă, scopul ei este să atingă o viziune holistică a așa numitului ecosistem 'natural' și 'sustenabil', nu să acorde o considerație egală tuturor indivizilor.
Autorii arată că, în lumina acestor limitări, multe activiste și susținători au spijinit o a treia abordare. Un cadru al ’drepturilor animale’ consideră alte animale, asemeni oamenilor, ființe individuale. Ele ar trebui să aibă dreptul să nu fie ucise, torturate, încarcerate, sau supuse experimentelor. Și, asemeni oamenilor, nu ar trebui să fie separate de familiile lor, ucise pentru "că au mâncat prea multor orhidei rare" (p. 4), sau pentru alterarea așa-numitei Naturi. Donaldson și Kymlicka acceptă premisa de bază a acestei abordări. În viziunea lor, drepturile inviolabile, precum dreptul de a nu fi deținută, ucisă, închis sau torturat sunt singurele protecții eficiente care iau în considerare animalele individuale. Drepturile inviolabile simplu sugerează că un individ nu poate fi ucis pentru "binele" altora, o vedere foarte bine stabilită când vine vorba de oameni. Totuși, autorii nu se opresc aici. Scopul lor este de a provoca diferite idei care vin din teoria drepturilor animalelor.
Autorii identifică două căi principale în literatura drepturilor animalelor care au ca scop adresarea violenței asupra animalelor domesticite, o abordare 'prag' și o abordare aboliționistă, pe care o mai numesc extincționistă. (Donaldson & Kymlicka, 2011).
Abordarea 'prag' caută să "definească anumite praguri pentru 'utilizarea' permisibilă a animalelor domesticite, interzicând în același timp 'exploatarea' lor" (p. 89). Grijile care vin cu această abordare sunt ușor de observat. Deși, în principiu, Donaldson și Kymlicka nu elimină în totalitate posibilitatea de a trage o linie între relațiile instrumentale permisibile și nepermisibile, ei argumentează că aceste vederi ajung să ofere garanții slabe. Abordarea 'prag' poate reproduce cu ușurință relațiile de exploatare în timp ce permite anumite violări a drepturilor. Ea poate instituționaliza un statut subordonat pentru animale domesticite și "devine un pretext pentru exploatări continue" (p. 95) cum am văzut cu welfarismul. De acesta mulți au susținut o abordare aboliționistă.
[Descrierea imaginii: Portretele lui Sue Donaldson și Will Kymlicka sunt desenate cu linii albe pe un fundal negru. Donaldson zâmbește, ea este o femeie cu păr de lungime medie, cu breton și ochelari, Kymlicka este un bărbat, pare că zâmbește sub mustață, ochii lui mari și blânzi se uită spre privitor și părul său scurt e ușor mișcat de vânt. Ei sunt înconjurați de 8 păsări desenate cu roz, porumbei și ciori, și între ei sunt structuri de garduri, poduri și o funie pe care 2 șoareci desenați cu galben se joacă.]
Aboliționismul urmărește să abordeze în mod direct relația de dominație. Acesta propune ca noi “să ne înlăturăm din ecuație... ca proprietari, stăpâni, pastori” (p. 78) și să încetăm să ne mai folosim de animalele domesticite. Aboliționismul vede istoria domesticirii ca un proces violent, un proces în care oamenii au aservit forțat și au reprodus animalele non-umane secole la rând. Scopul domesticirii fiind să transforme diferite animale non-umane în ființe docile, supuse și dependente care pot mulțumi diverselor interese și capricii umane. Pentru acest motiv, mulți aboliționști caută să încheie interacțiunile noastre cu animalele domesticite, cât și un viitor fără acestea. Donaldson și Kymlicka sunt de acord că istoria domesticirii este "o poveste a gradelor mereu-intensificate de aservitudine, abuz, exploatare și crimă" (p. 76). Ei cred de asemenea că pentru a face dreptate este nevoie de abolirea sistemelor de exploatare animală care reproduc animale non-umane pentru uzul uman. Totuși, ei sunt în dezacord cu felul în care viitorul nostru ar trebui să arate. În viziunea lor, e greșit să asumi că pentru a face dreptate trebuie să încheiem toate interacțiunile cu animalele domesticite și să creăm un viitor în care acestea nu se mai nasc.
Autorii argumentează că mulți aboliționiști asumă că oamenii pot ocupa un spațiu separat de celelalte animale și că potențialele conflicte ar putea fi eliminate în felul acesta. Din aceast motiv, ei afirmă că, aboliționismul evită adresarea obligațiilor relaționale pe care le avem față de celelalte animale. Așa că, ei îl critică pe această bază. Interacțiunile dintre oameni și celelalte animalele sunt pur și simplu inevitabile. Împărțim spațiul pe care îl avem cu nenumărate animale. Ele vor continua să existe chiar dacă oamenii nu le vor mai captura, aservii, și reproduce pentru propriile interese. Vrăbiile, veverițele, liliecii, șoarecii și multe altele, vor trăi în continuare și vor coabita cu oamenii în spații comune. Oamenii nu există în afara Naturii și multe animale non-umane s-au adaptat să trăiască în jurul diferitelor așezări umane. Separarea completă de celelalte animale este imposibilă. Acesta este unul din motivele pentru care oamenii nu pot ignora obligațiile pozitive și relaționare față de ele. Un alt motiv este istoria noastră. Suntem responsabili pentru viitorul pe care animalele domesticite îl au, deoarece ele au fost aduse forțat în societatea noastră și sunt lipsite de alte forme posibile de existență. Oamenii nu pot ignora în continuare drepturile lor de a avea ceva de spus, de a fi consultate, sau de a forma decizii colective (Kymlicka and Donaldson, 2016).
Aboliționismul, argumentează ei, eșuează în a concepe vieți bune pentru animalele domesticite și ignoră restul animalelor liminale care trăiesc printre noi. Deși răspunde într-un mod semnificativ împotriva welfarismului și ridică probleme importante, ridică și întrebări serioase. Doar gândește-te la controlul biopolitic masiv necesar pentru ca această abordare să aibă succes la nivel structural. Aceasta ar putea să implice constrângere, închidere, și separare de familiile lor. Ar putea aduce probleme legate de integritatea corporală. Și poate încălca cu ușurință tot felul de libertăți de bază pentru a-și atinge scopul. Donaldson și Kymlicka sunt de acord că trebuie să încetăm să reproducem animalele domesticite, dar trebuie să limităm și intervenția noastră asupra corpurilor lor. Scopul este să extindem libertățile și alegerile lor astfel încât să ajungă să decidă singure pentru ele. Scopul lor nu este dispariția în întregime a animalelor domesticite pentru că și-au pierdut 'caracteristicile naturale' sau pentru că sunt dependente de oameni sau de structurile sociale și materiale în care oamenii aparțin. Inspirându-se din justiția dizabilității și critica feministă, ei argumentează că "[d]ependența nu implică intrinsec o pierdere a demnității" (Donaldson & Kymlicka, 2011, p. 84). Problema este cum răspundem la ea. "Dependența, deși foarte variabilă, este un fapt inevitabil al vieții pentru noi toți. Ea nu duce la lipsa demnității. Lipsa demnității apare când nevoile noastre sunt subapreciate, exploatate, și/sau neatinse de cei care ar fi trebuit să știe mai bine" (p. 84). Dependența, în vederea lor, nu este opusul independenței, ci un precursor al autonomiei. Astfel, societatea în care trăiesc animalele domesticite este cea care ar trebui să se adapteze la nevoile lor, nu starea lor este nedemnă.
[Descrierea imaginii: În colțul din stânga, o mână puternică desenată cu linii albe pe un fundal negru, ține o pecete roșie cu care se imprimă animalele domesticite. Sub ea, sunt multe vaci aglomerate, stresate, furioase și triste, desenate în linii albe, cu crotalii de urechi roșii, cu numere pe ele. În spate, vacile se pierd în fundal.]
Pentru Donaldson și Kymlicka, cele două abordări pe care le-am descris nu sunt suficient de serioase pentru obligațiile continue pe care le avem față de celelalte animale. În viziunea lor, aceste viziuni nu consideră animalele domesticite ca agenți, ci ca ființe fără voce pentru care oamenii trebuie să decidă ce este bine și rău. Autorii se opun acestor afirmații. Ei se opun ideii că animale non-umane ar trebui văzute ca pacienți morali pentru care oamenii trebuie să decidă în numele lor, și pentru viitorul lor. În schimb, ei susțin că animalele non-umane trebuie să fie recunoscute ca actori politici. Animalele domesticite trăiesc printre noi. Munca lor și corpurile acestora au contribuit la construirea societății în care trăim. Ele au dreptul să fie aici la fel ca oricine altcineva. Donaldson și Kymlicka se opun 'contractului de capacitate'. Conform acestui punct de vedere, apartenența politică ar trebui restricționată indivizilor neurotipici cu capacități cognitive și lingvistice complexe care se angajează activ într-un proces de deliberare rațională. Autorii argumentează în schimb să plecăm de la un 'model de apartenență socială'. Un asemenea model este angajat să "permită tuturor membrilor societății să participe la un proces de auto-guvernare" (Kymlicka and Donaldson, 2016, p. 698). Interesele lor trebuie să fie reflectate în structurile sociale, juridice, și politice care le afectează. Animalele domesticite au dreptul la grijă adecvată și infrastructură. Astfel, autorii argumentează pentru cetățenie.
Cetățenia poate oferii trei elemente cruciale pentru animalele domesticite: rezidență, incluziune și agentivitate. (Donaldson și Kymlicka, 2011). Rezidența înseamnă că aceasta este casa lor, ele aparțin acestui loc împreună cu noi. Incluziunea este despre interesele lor ca indivizi suverani capabili să determine bunul public. Și în ultimul rând, agentivitatea este despre a avea abilitatea de a forma chiar regulile interacțiunii. Cetățenia poate funcționa pentru animalele domesticite, pentru că modelul nu a fost niciodată doar despre abilitatea de a vota pe o foaie de hârtie sau de a argumenta rațional despre alegeri. Donaldson și Kymlicka ne arată că este o noțiune mult mai bogată, strâns legată de apartenența socială.
[Descrierea imaginii: O descriere vizuală de concepte teoretice scrise pe plăcuțe. În alb, sus în scenă și de la stânga la dreapta, cele trei abordări scrise sunt “welfarism” (pe o placă de lemn), “ecologic” (scris pe o piatră) și “drepturi de bază” (scris pe un steag). De la drepturile de bază, sunt trasate trei săgeți spre abordarea “de prag” (în portocaliu), “aboliționism” (în roșu), și “teoria cetățeniei” (scrisă cu roz). De la placa cu teoria cetățeniei mai sunt trei alte plăcuțe, aranjate în linie orizontală, de la stânga la dreapta scriind: “rezidență”, “incluziune” și “agentivitate” de asemenea în roz.]
Zoopolis ne spune că responsabilitățile noastre publice față de animalele domesticite sunt mult mai mari decât a le lăsa simplu în pace, și de a ne imagina un viitor fără ele. O întrebare pe care trebuie să o adresăm serios este cum "vor ele ca puterea publică să fie exercitată pentru a putea reforma societatea pentru a se potrivi mai bine intereselor lor" (Kymlicka, 2017, p. 180). Până la urmă, a fost bine documentat că animalele non-umane au ierarhii sociale complexe. Ele iau decizii comune despre unde și când să se mute, și chiar votează cu propriile picioare sau stând în picioare. Totuși, politica nu este despre a vota. Știm cu toții că această viziune e foarte limitată. Nu există nici un motiv pentru care să credem că celelalte animale nu ar co-forma interacțiunile dintre noi având posibilitatea aceasta, fără a fi reduse la tăcere ca grup politic. Multe acțiuni sunt politice. Oamenii se angajează în diverse acțiuni politice dincolo de vot, distrug proprietatea privată, lucrează în alte țări din cauza condițiilor precare, sau formează comunități de rezistență, toate aceste acte sunt politice.
Teoria tradițională a drepturilor animalelor a criticat iar și iar tratamentul celorlalte animale din societățile noastre, de la ferme industriale la grădini zoologice și laboratoare. Și până în prezent, există o vastă literatură despre cum animalele non-umane nu ar trebui tratate (Festival végane de Montréal, 2018). Totuși, Donaldson și Kymlicka ne spun că teoria drepturilor animalelor a vorbit foarte puțin despre cum ar trebui să ne raportăm la celelalte animale.
Ce relații vor celelalte animale să aibe cu noi?
Deși această întrebare este atât de simplă de ridicat și atât de importantă de pus, ea nu a fost adresată prea mult. Pentru a avea un răspuns trebuie să schimbăm mediul în care trăiesc celelalte animale. O schimbare asupra condițiilor sociale și materiale le-ar putea permite și lor să poată alege activ ce fel de vieți vor să trăiască. Pentru a ști ce relații vor animalele non-umane să aibă cu noi, trebuie să ne angajăm în crearea unor comunități multispecii voite, unde animalele domesticite pot alege când, cum, și în ce termeni vor să interacționeze cu noi. help create intentional interspecies communities. That is to say, spaces in which domesticated animals can choose when, how, and on what terms they want to engage with humans.
[Descrierea imaginii: O scenă multispecii, post-industrială, e desenată în linii albe, roz și galbene pe un fundal negru. În colțul din dreapta, o persoană umană cu o pălărie și cizme împinge o roabă roz plină cu baloți de fân și o găină cu pene aurii stă deasupra. În colțul din stânga, un porcușor bea fericit dintr-o baltă. În distanță în fața clădirilor, în stânga sunt 2 găini și încă una în dreapta plus clădiri reutilizate și un semn pe care scrie “Zoo” e în picaj.]
II. Animale domestice, sălbatice și liminale
Libertatea celor care aleargă are nevoie de pământ, precum libertatea celor care zboară are nevoie de cer. Ce vor porumbeii, ce doresc veverițele, găinile sau urșii? Mâncare, apă, companie, da. Ce fel de spații își doresc? Ne vrea cineva în apropiere, poate? Pentru a ști, pentru a ști cu adevărat, ar trebui să explorăm ca ele să poată să și răspundă.
În Zoopolis, animalele non-umane sunt gândite în trei categorii, în încercarea de a rămâne loiali nevoilor lor diferite care sunt bazate pe relațiile și interesele acestora. Categoriile, sălbatic, liminal și domestic, nu sunt statice, animalele din orice specie se pot muta dintr-una în alta în funcție de circumstanțele lor particulare. În general, totuși, cele trei categorii iau în considerare ce interese posibile ar putea avea animalele non-umane și ce relații cu comunitățile umane le-ar fi benefice. Animalele sălbatice, care sunt libere, precum vulpile, leii și castorii, s-ar putea să nu-și dorească să aibă de-a face cu oamenii, și ar prefera distanțarea față de noi, astfel, acestora trebuie să le fie acordată suveranitate asupra propriilor teritorii, care nu pot fi preluate pentru interese umane. Animalele domesticite, având în vedere istoria exploatării lor și, cel mai adesea, dependența de oameni și comunitățile lor sociale, ar trebui să beneficieze de protecție și grijă dacă își doresc, ele ar trebui să își poată alege ce tip de viață să trăiască, să fie co-cetățeni într-o societate multispecii la construcția căreia au ajutat, sau să fie libere de implicarea umană, alegându-și un alt teritoriu. Unul dintre avantajele acestui model este că numește clar o altă categorie care anterior a fost invizibilizată și trecută cu vederea deoarce nu se încadra în dualismul sălbatic/domestic. Animalele liminale, precum ciorile, porumbeii, veverițele, coioții, depind de așezările umane, dar de obicei nu și de anumite relații specifice cu oamenii. Locul lor în Zoopolis este unul de rezidenți, nu cetățeni. De ce? Deoarece cetățenia necesită anumite îndatoriri de socializare pentru care animalele liminale s-ar putea să nu fie deloc interesate. Să ne gândim la asta.
Gândește-te la un vițel. Nu orice vițel, dar unul cu un nume, nu doar cu un nume uman, dar cu unul de la mama sa, deasemenea. Toate animalele învață abilități de socializare de la mamele lor, dacă le este permis. Și dacă le este permis, ele învață de la mai mulți indivizi. În sanctuarele cu animale ce provin din ferme, de exemplu, vacile mai în vârstă le învață pe cele mai tinere regulile și manierele pășunii lor, nu este nevoie ca oamenii să o facă. Socializarea este un proces prin care toate animalele trec, și uneori această socializare este între diferite specii, altfel spus, este interspecifică sau interspecii. În cazul animalelor domesticite care sunt văzute ca și co-cetățeni, ele au drept la rezidență, ele fac parte din public, astfel ele trebuie sprijinite în a-și manifesta preferințe, exercitându-și agentivitatea politică pentru a modifica societatea. Cum ar putea arăta aceasta? De exemplu, vacile ar putea semnala dorința de a trăi într-o pășune diferită, ar putea alege să stea cu oamenii sau să se retragă ușor din societatea umană. Atenția spre nevoile acestora ne poate învăța ce își doresc, la fel cum atenția către nevoile câinilor ne învață că unora le place să alerge mult, și altora le place să stea mai mult în casă. În modelul pe care Donaldson și Kymlicka îl propun, animalele domesticite au dreptul de a-și forma proprile relații cu oamenii, a right to shape their interactions with humans alegând singure ce tip de relație vor să aibă, și oamenii au datoria de a recunoaște acest lucru la nivel politic fără să le nege libertățiile.
Și... știai că ciorile îi țin minte pe cei care le greșesc? Nu că această capacitate ar trebui să confere drepturi, dar e bine de știut. Pentru animalele liminale, precum ciorile, adesea considerate "sălbatice", dar care trăiesc și prosperă în așezările umane, Zoopolis propune o formă de protecție numită rezidență, pentru intervenția sa minimă în comparație cu cetățenia. Ciorile, dihorii, vrăbiile și alte animale liminale au un drept de rezidență, a right of residency, totuși bazat pe interesele lor de a coopera cu societatea umană, lor li se cere mai puțin, pentru că probabil acestea nu vor dori să interacționeze la fel de mult ca animalele domesticite. Flexibilitatea acestor categorii în funcție de diferite situații și interese, protecțiile lor puternice în termeni de drept la viață, și propunerea lor pentru drepturi pozitive sunt doar unele lucruri pentru care aceste categorii sunt atât de utile de luat în considerare. De exemplu, această cioară, considerată liminală, dacă ar fi rănită și salvată, ar putea dori să devină mai apropiată de oamenii care au îngrijit-o. Sau s-ar putea să nu. Oricum, dorința ei ar putea fi respectată, și vocea ei ar conta.
Acum, gândește-te la un urs. Un urs, căutând hrană în pădurile din Europa de Est, păduri care se micșorează, unele care sunt re-împădurite, altele nu. Pentru animalele sălbatice, autorii propun un cadru de suveranitate, în sensul unei revendicări asupra teritoriului, adică un drept de a-și trăi propriile vieți departe de fi stăpânite de oameni. a right to live their own lives away from foreign rule. Suveranitatea, ca o unealtă politică, ar proteja animalele sălbatice de diverse injustiții, precum învazia umană asupra teritoriilor lor. În cazul urșilor, pădurile lor au fost tăiate și vândute, sursele lor de hrană micșorate. Dacă suveranitatea ar fi recunoscută, nu doar că aceste jafuri nu ar mai fi posibile, ci compensația ar fi necesară. Dar totuși ce s-ar întâmpla cu căprioara, a cărei viață ar putea fi sfârșită de urs? Potrivit autorilor, această moarte nefericită nu este rezultatul unei injustiții sociale, ci o caracteristică a ecosistemelor. Animalele au diverse abilități de supraviețuire, și să acționăm ca și când nu ar avea, intervenind în toate relațiile lor pentru a le controla, nu poate fi drept. Teritoriile lor suverane, nu ar trebui privite ca “state eșuate“, pentru că violența există, într-o anumită măsură, în toate statele, și totuși asta nu justifică implicarea străină în mod automat. Mai mult, suveranitatea pentru animalele sălbatice ar trebui să țină cont de mobilitate, viabilitate ecologică, multiplele dimensiuni ale teritoriului, și multele posibilități pe care le-am avea pentru coabitare.
[Descrierea imaginii: O vedere de sus a unui oraș și a pădurilor și râurilor care îl mărginesc. Centrul orașului e desenat în linii roz, și o placă e așezată acolo, pe care scrie ”Domestic”. Marginile orașului, dar și unele elemente din cadrul lui, sunt reprezentate din câmpuri și copaci desenați cu galben, cu o placă pe care scrie ”Liminal”. La extremitățile imaginii sunt copaci și râuri, cu o placă pe care scrie ”Sălbatic”, fiind colorată verde. Păsări galbene zboară deasupra pe cer, fiind desenate în linii simple.]
III. Dar sunt drepturile calea cea dreaptă?
Paradigma drepturilor a primit critici pentru varii motive. Drepturile sunt criticate pentru că sunt prea antropocentrice, prea concentrate pe libertățile individuale, sau pentru că oferă prea multă legitimitate puterii statale. Astfel de comentarii ridică îngrijorări legitime. Suntem de acord cu multe puncte pe care acestea le ating. Totuși, unele dintre critici sunt împărtășite de persoanele care sunt excesiv de suspicioase la drepturile celorlalte animale, în schimbul propriilor drepturi și privilegii. Unele din aceste critici duc lipsă de alternative substanțiale și nu oferă căi practice de a proteja animalele non-umane. Ele lasă un sistem care profită constant de pe moartea lor, de pe munca lor, cât și de pe corpurilor lor să fie adresat într-un viitor mai bun. Din aceast motiv, credem că este imperativ să trasăm o diferență între drepturile care garantează libertăți actorilor puternici în detrimentul celor marginalizați și drepturile care limitează libertățile celor puternici pentru a garanta participarea celor marginalizați. Fără a specifica la ce ne referim prin drepturi, riscăm să pierdem oportunitatea de a fi strategici și critice. Vorbim despre drepturi negative sau drepturi care sunt acordate doar membrilor dintr-o anume comunitate? Și cine beneficiază de tipul de libertăți care sunt privilegiate sau restrânse? De exemplu, drepturile animalelor pot contesta direct drepturile de proprietate, și pot fi folosite pentru a perturba și dezarma supremația umană, într-o oarecare măsură. Anumite drepturi pot asigura ca animalele care suferă acum cel mai mult în societatea noastră pot avea alte vieți. Drepturile inviolabile pot contesta în mod direct complexul industrial animal, și pot garanta ca alte animale să nu mai fie reproduse pentru a fi incapacitate, și apoi dezmembrate pentru interesele capitaliste și umane. Pe de altă parte, drepturile pozitive, tind spre un viitor în care celelalte animale au spațiu, mobilitate, și oportunitatea de a acționa și decide ce fel de vieți doresc să aibe. Desigur, trebuie să chestionăm felul în care drepturile sunt atribuite în primul rând. Cum suveranitatea apare și este determinată. Până la urmă, ne opunem anumitor drepturi și privilegii. Și totuși, a descalifica drepturile care tind să protejeze indivizii marginalizați fără a garanta protecții mai bune în schimb este periculos, fără să spunem, iresponsabil, în sistemul curent. Indiferent de cum este organizată societatea acum, trebuie să căutăm drumurile prin care să ne asigurăm că riscurile și beneficiile sunt împărțite egal între toți membrii. Drepturile ar putea asigura ca viețiile, perspectivele și nevoile celorlalte animale contează, și că contează acum, nu într-un viitor ideal.
[Descrierea imaginii: Imaginea este separată în două secțiuni. În stânga, este o plăcuță pe care scrie ”Dreptul la proprietate” pe un roșu strălucitor, iar imaginea descrie o piscină împrejmuită de un gard, cu plante galbene și oameni care înoată în ea fiind înconjurați de alte obiecte precum un scaun și colace de înot, în timp ce o mamă purcică, un purcel și un câine sunt înafara gardului, privind cu dor. În partea dreaptă, plăcuța zice: ”Dreptul la apă curată” pe un turcoaz strălucitor, și arată un lac curat cu plante verzi, un om stând pe margine, cu picioarele în apă, o rață, 2 purcei înotând în el și un câine care bea apă din el, precum și o vacă care se odihnește lângă o pădure ce se pierde în fundal.]
IV. Câteva probleme cu Zoopolis
De la publicarea sa în 2011, Zoopolis a pornit multe discuții, explorări și critici. Putem începe această discuție cu câteva întrebări care apar mereu, unele dintre ele fiind adresate deja. O să ne gândim la ele în două grupuri: grupul care critică drepturile animalelor, și grupul care critică Zoopolis-ul și teoria liberală. Cineva ar putea spune, stai, drepturile sunt încorporate în teoria liberală, de ce să facem două grupuri? Mulți autori și autoare au argumentat pentru drepturile animalelor și există multe răspunsuri deja la aceste întrebări. În orice caz, teoria propusă aici are o viziune diferită asupra drepturilor animalelor, argumentând că acestea ar trebui să meargă cu sistemului liberal în care deja trăim, compus din drepturi de apartenență care funcționează prin cetățenie.
Deci, grupul numărul unu: câteva probleme cu drepturile animalelor. Haide să luăm trei.
[Descrierea imaginii: În centru este o carte deschisă desenată în linii albe, roz și verzi pe un fundal negru. Două săgeți duc spre cuvintele ”Drepturi?” în stânga, cu turcoaz și ”Teorie liberală?” în dreapta, cu roz. Sub carte, sunt 2 creioane, în culori turcoaz și roz.]
Unu, drepturile animalelor ca fiind antropocentrice
Aceasta apare destul de des și, istoric, a cauzat ceva probleme, din moment ce susținătorele și teoreticienii au argumentat pentru drepturi tocmai pentru acele animale care sunt mai asemănătoare oamenilor, precum marile maimuțe (Kymlicka & Donaldson, 2018). Totuși, putem trasa o distincție între antropocentrismul ca poziția noastră inevitabilă - am moștenit caracteristici și culturi specifice ca Homo sapiens și astfel am ocupat o anumită poziție printre alte specii - și antropocentrismul ca un sistem social de valori ierarhic, care este adesea intenționat (și uneori neintenționat) cât și susținut pentru a privilegia oamenii. În timp ce prima, poziția noastră, poate fi cu greu ignorată, the second, valorile noastre, în schimb, pot fi formate de alte moduri de a vedea, în special când oamenii sunt diferiți între ei, și trăiesc în multe încrengături cu lumea-mai-mult-decât-umană. În Zoopolis, există încă o problemă, aceea a drepturilor specifice - drepturile de apartenență ca cetățeni - care pot fi văzute că imping anumite reguli asupra animalelor. Acest lucru e ceva ce trebuie cercetat, cu siguranță. În orice caz, luând în considerare câte restricții și acte de violență sistemul nostru actual impune asupra animalelor, ar fi un pas înainte, fără îndoială. O viziune particulară asupra Zoopolis-ului ar putea argumenta că libertatea pe care o poate aduce ne poate informa mai bine în legătură cu ce își doresc alte animale, și astfel, ne poate ajuta să ne modificăm perspectivele antropocentrice.
[Descrierea imaginii: Scris deasupra imaginii: ”Unu: Drepturile Animalelor ca fiind Antropocentrice”. Desenate în alb, două portrete masculine privesc unul spre altul. Pe partea stângă, omul are doar ochi și nas, și sub el e scris: ”O problemă epistemologică” în turcoaz. Pe partea dreaptă, omul are doar gură, și sub el e scris: ”O problemă ideologică” în roz. Amândoi sunt înconjurați de elipse turcoaz și roz, cel din stânga are buline verzi și linii curbe pe lângă el, și cel din dreapta are bule de mesaje cu diferite marcaje, precum x, un triunghi, pătrat și linii scurte.]
Doi, drepturile animalelor ca fiind imperialism cultural Vestic
Pentru a aborda acestea, trebuie să facem un pas în spate și să ne amintim cum a început exploatarea masivă a animalelor non-umane. A fost prin invazia colonială, furtul pământurilor indigene, intensificarea agriculturii și creșterea capitalistă. Deci, de fapt a vedea celelalte animale ca proprietate pentru profit este o formă de globalizare și imperialism care șterge istoriile complexe a celorlalte relații cu ele. Să argumentezi că a aprecia viețile animalelor, sau a susține veganismul, este imperialism Vestic, ignoră multe filosofii de nonviolență, tradiții de diete bazate pe plante și acte de rezistență la antropocentrism găsite în multe culturi. Sigur, trebuie să fim atenți la felul în care cauza pentru drepturile animalelor, sau mai des, bunăstarea animalelor, este desfășurată politic, pentru că există momente când este folosită instrumental pentru a reafirma un sens de superioritate asupra altor culturi. De exemplu, acest lucru se întâmplă când atenția este direcționată spre o minoritate culturală sau spre practici religioase, în locul unei rezistențe mai ample la uciderea animală. Dacă privim atent, totuși, vedem cum acest focus pe o practică minoritară nu este consecventă cu drepturile animale universale, pentru că lasă majoritatea - complexul industrial animal - în afară. Toate animalele au dreptul de a trăi, și o mișcare post-colonială, anti-rasistă a drepturilor animalelor cu “o agendă multiculturală Zoopolis ar decentra și denaturaliza majoritatea practicilor, ar deschide spațiu spre învățări interculturale și ar păzi împotriva instrumentalizării cauzelor progresiste” (Kymlicka & Donaldson, 2014, p. 129).
[Descrierea imaginii: Scris deasupra imaginii: ”Doi: Drepturile Animalelor ca fiind imperialism cultural Vestic”. În partea stângă a imaginii, sunt cercuri concentrice desenate în galben și roșu. Primul cerc, cel mai mic, galben, are scris ”Revoluția Agricolă” în jurul lui, crescând în dimensiune de acolo, al doilea cerc are scris ”Colonizare și Industrializare”, al treilea care este roșu are scris ”Globalizare Capitalistă” pe interiorul cercului și ”Complexul industrial animal” pe exteriorul cercului. În interiorul acestora sunt cercuri mici desenate în verde, unul are un marcaj ”Vânători-Culegători” scris în formă sferică. Un clește este pe partea dreaptă, tăind ultimul cerc, cel mai mare.]
Trei, drepturile animalelor ca fiind formalități goale
Eh, asta e parțial adevărat, nu-i așa? Dar cine își imaginează că doar cuvintele pe hârtie au putere, dacă nimeni nu le susține? Prin luptă politică drepturile devin cuvinte pe hârtie, și tot prin luptă politică ele devin mai mult decât atât. Dacă privim înapoi în istorie, luptele politice au făcut viața mai ușoară, sau cel puțin, mai puțin periculoasă, pentru mulți oameni care au fost oprimați, și asta nu e pentru că drepturile s-au manifestat magic, ci pentru că a fost rezistență care a ajutat și a făcut un fel de progres. Și deși de multe ori sunt cele oprimate care se organizează pentru propria eliberare, nu trebuie neapărat să fie așa - gândește-te la mișcare de interzicere a muncii copiilor. Mișcările noastre sunt deja interconectate, lupta celorlalte animale face parte din ele. Să nu uităm că și ele rezistă opresiunilor care le afectează, ele fug din ferme sau atacă oamenii care le rănesc. Drepturile animalelor fac parte din lupta pentru justiție socială, sunt o formă de recunoaștere formală care necesită organizare reală în spatele ei, nu doar pentru a le face să funcționeze, dar și pentru a le face reale și substanțiale.
[Descrierea imaginii: Scris deasupra imaginii: ”Trei: Drepturile Animalelor ca formalități goale”. În linii albe, o mână umană cu unghii colorate cu verde, roz și galben, ține sus o hârtie cu multe urme pe ea: un picior de gâscă, o labă de câine, o labă de urs, un picior de găină, de capră, de broască și așa mai departe, descriind animalele din cele trei categorii, cele domesticite care sunt în linii roz, liminale în linii galbene și sălbatice în verde-turcoaz. Mâna și foaia sunt împrejmuite pe ambele laturi stânga dreapta de semne de întrebare în alb la diferite dimensiuni.]
Există un pericol valid că anumite forme de recunoaștere, sau reformă, nu merg înspre eliberare, ci mai degrabă o împiedică. Cineva ar putea întreba: este oare posibil să avem aceste drepturi în sistemul economic curent? Aceasta ne conduce la grupul de critici numărul doi: câteva probleme cu teoria politică liberală. Hai să mergem cu trei și aici.
Unu, dezbaterea despre comunitățile delimitate
E argumentat că un model de drepturi bazat pe cetățenia stat-națiune ajunge la aceleași pericole care deja există în geopoliticiile globale. Asemenea comunități mărginite ar putea funcționa dacă nu ar exista inegalități materiale și ar fi libertate de mișcare, dar acesta nu este cazul actual. Simplu spus “Când visăm viitorul, nu trebuie să rămânem dedicați statului-națiune” (Wadiwel & Taylor, 2016, p. 86). Și atunci de ce să o facem? Donaldson și Kymlicka (2013) argumentează că există un interes legitim în dreptul la auto-guvernare atât în caz uman cât și non-uman. A avea comunități delimitate ar putea ajuta la păstrarea autonomiei, în special împotriva invaziei sau a controlului străin. Pentru anumite animale sălbatice, a căror habitate sunt distruse, dreptul la loc este esențial, în special când unele pot supraviețui doar în anumite nișe ecologice. Deși ar mai fi idei de explorat aici, deoarece este o problemă așa complexă, haide să trecem la următoarea, care este puternic legată.
[Descrierea imaginii: Scris deasupra imaginii: ”Unu: Dezbaterea despre comunitățile delimitate”. În linii albe pe un fundal negru, o pădure e desenată. În mijlocul scenei există un drum care duce în interiorul pădurii și deasupra lui, de pe o creangă este un semn care arată ”Nu” în galben, și un picior uman este tăiat de un ”x” într-un cerc peste el.]
Doi, complexitățile suveranității
Suveranitatea este un termen disputat. Unele îl folosesc, argumentând că este necesar pentru a pretinde un drept la auto-guvernare, alții îl neagă, pretinzând că este o formă violentă, particulară de guvernare asupra altora. De exemplu, Dinesh Wadiwel (2013) critică Zoopolis pentru că nu chestionează complet cine deține puterea pentru a decide și a delega cetățenia celorlalte animale - desigur, sunt oamenii. Donaldson și Kymlicka (2013) răspund că ei cunosc foarte bine acest lucru, și tocmai din cauză că oamenii dețin așa multă putere, ea nu poate fi ignorată. Ei argumentează că nu există o lume fără putere, și tocmai aceasta este întrebarea politică: “cum pot relațiile de putere să fie ținute responsabile față de normele de justiție” (Donaldson & Kymlicka, 2013, p. 770). A recunoaște celelalte animale ca parte din spectrul politic face parte din asta, dar și a privi atent la ce forme de putere această recunoaștere legitimizează. Cum ar putea statele coloniale, de exemplu, să fie ținute responsabile pentru istoriile lor, dacă anumite forme de suveranitate colonială continuă? (Belcourt, 2015) Deși există multe surse de conflict între cauzele animale și cele indigene, există și multe motive de alianțe (Kymlicka & Donaldson, 2015). Unele cercetătoare argumentează că cosmologiile indigene și ordinele legale recunosc celelalte animale (Deckha, 2020), atât personalitatea lor cât și agentivitatea lor politică, și că decolonializarea cere eliberarea amândurora (Belcourt, 2015).
[Descrierea imaginii: Scris deasupra imaginii: ”Doi, complexitățile suveranității”. În linii albe pe un fundal negru, un marcaj de judecător este prezent, aproape de punctul de a ajunge la o concluzie cu ciocanul de lemn, iar lângă el, o pisică drăguță cu ochi galbeni și blăniță tărcată își întoarce capul spre privitor.]
Trei, problema statului liberal
Ne întoarcem înapoi. De ce să ne imaginăm viitorul la fel ca prezentul, de ce să păstrăm structura statului națiune? De ce să gândim cu acest sistem politic pentru a recunoaște animalele non-umane, și să nu ne imaginăm altele, precum „postnaționalismul Habermasian, internaționalismul Marxist, confederalismul anarhist, teoriile guvernului-mondial și activismul anti-rasist fără frontiere?” (Svärd, 2013, p. 8). Ei bine, prima dată, chiar dacă acestea ar fi alternative mai bune, nu se diminuează “datoria justiției de a include animalele” în cadrul actual (Donaldson & Kymlicka, 2013). Deși imperfect, cadrul liberal oferă anumite beneficii, precum drepturile individuale inviolabile, și știm foarte bine că acestea ar putea fi de mare ajutor pentru animale, care, când nu sunt ucise pentru profit, ar putea fi ucise pentru “binele general”. De exemplu, drepturile de cetățenie pentru animalele domesticite ne-ar putea ajuta să remediem nedreptățile pe care le-am făcut, prin recunoașterea lor ca membrii în societatea noastră, oferindu-le grijă adecvată și libertate. Alte ordini politice viitoare ar putea oferi vieți mai bune pentru noi toți și pentru noi toate, dar “Nimeni nu ar trebui să aștepte o revoluție înainte de a avea drepturi.” (Donaldson în Wadiwel, 2014, p. 4).
[Descrierea imaginii: Scris deasupra imaginii: ”Trei, problemele cu statul liberal”. Un drum este desenat cu multe plăci pe marginea lui. Începând de la colțul din stânga din spate, primele plăci de lemn sunt: ”Autonomie Corporală” și ”Mobilitate Fizică”, cu textele fiind scrise în turcoaz, apoi, apar ”Grijă Medicală”, în galben, care ajunge în colțul din dreapta a imaginii, și mai aproape de privitor, tot în galben apar ”Spații Publice” și ”Participare”, pe care stă o găină care cântă. Pe ultima placă, cea mai mare, scrie ”Revoluție” fiind desenată în roz cu accente albe și confetti și frunze zboară în jurul ei.]
V. O vedere dintr-un viitor multispecii
Psss... Poți să le auzi? Vecinele mele. Locuiesc în partea de oraș a păsărilor. Sună un pic amuzant, nu-i așa? Dar eu o iubesc. Sunt atât de multe păsări, nu-ți poți imagina! Porumbei, ciori, vrăbii și chiar și câțiva pițigoi! Le-am învățat speciile una câte una, și numele, pentru unele. Uneia îi place să vină des la geamul meu, îi spun ALF, și se apropie ușor pentru gustări. Se înțelege bine cu SHAC, pisicul nostru rezident, el e o minge grăsuță de puf portocaliu. Hi hi, partea noastră de oraș e defapt interzisă pisicilor străine, dar unora le plac păsările mult, ca și mie, și le protejează de alte pisici. Părinții mei, SHAC și cu mine, suntem responsabili de mansarda aviară din acest bloc, și chiar dacă este un pic de muncă, îmi place pentru că îmi fac multe prietene. Cealaltă parte din oraș are pisici, rumegătoare libere, și spații pentru porci și capre și oi și cai, doar la periferie. Le ador pe toate! Nu toți prietenii mei le adoră, dar oricum, sunt anumite parcuri doar pentru anumite specii, pentru ca toată lumea să fie fericită. Mami spune că asta e o chestie nouă, înainte erau mașini și parcuri de mașini, adică bucăți mari de metal urât odihnindu-se în toate spațiile noastre publice. Uugh, câteodată nu-mi vine să cred cum erau oamenii în trecut. Doar acum două generații multe dintre prietenele mele erau închise, ucise și și torturate. Ai crede că nu ar fi omorât și porumbeii, pentru ce, nu-i așa? Dar nu le plăcea căcatul lor pe clădiri. Eiii, bine, eu aș fi făcut caca pe toate clădirile lor doar să le fac în ciudă! În unele zile chiar nu-mi vine să cred că toate astea s-au întâmplat. Huh, mătușica spune că mami mi-a spus adevărul prea devreme, că sunt prea tânăr, și că mă va afecta. Sper să o facă! Niciodată n-aș vrea să-mi văd prietenii uciși. Nu o voi permite. Nici nu pot crede că aș fi avut puterea să decid așa ceva, acum mult timp. Ce prietenie ar fi putut fi aceea?
[Descrierea imaginii: Cadrul unui geam deschis este desenat în linii albe pe un fundal negru. În planul din față la dreapta, este o pisică portocalie pufoasă și un pițigoi verde în stânga. Pe fereastră sunt recipiente pentru hrană și apă. În afara geamului, sunt multe multe păsări în linii albe și blocuri cu apartamente pentru oameni și poduri pentru porumbei.]
Oricum, ies afară acum, școala-i afară pe pășune azi. Doar pe pășunile de jos, unde vaciile știu că oamenii vin mereu. Încep să o cunosc pe una din ele, nu i-am dat un nume încă, dar nu cred că vrea unul de la mine. Are așa o personalitate, întotdeauna se apropie prima! Cealaltă chestie faină la școala de afară e că sunt mai puține teme și mai multă distracție. Așa cum ar trebui să și fie. Unii câini merg și ei la școală, dar doar cei care vor, ei învață lucruri gen cum să-i ajute pe oamenii care au nevoie. Hi hi, mi-aș dori să putem merge și noi la școală doar dacă ne dorim! Hei, poate o să fie adevărat în viitor. Poate o să fie adevărat când o să desființeze autostrăzile alea urâte și aeroporturile uriașe și vom avea mai mult spațiu pentru noi toți gen să trăim, să ne relaxăm și să ne jucăm mult și să avem pâmânt pentru mâncare delicioasă, și pentru fermieri. Huh, daa, poate o să fie adevărat, când vom avea salarii bune, așa încât tati să nu mai fie nevoit să plece. Și nimeni nu va ucide pe nimeni în numele conservării, nici măcar nu vor argumenta. Poate atunci. Poate o să fiu eu, parte din generația mea, să o facem posibilă. ALF, SHAC și cu mine. O să o scoatem la capăt.
[Descrierea imaginii: Un câmp mare cu multe ființe zburând și mergând și alergând sunt desenate în linii albe peste un fundal negru. În față, în stânga scenei, este un vițel și un copil uman care stau, uitându-se la un pițigoi verde mic și la o pisică portocalie-galbenă pufoasă. Pe partea dreaptă, este încă un om care se joacă cu un cățel. În jurul lor sunt cărți și mingi și alte obiecte pentru joc și învățare. În distanță, vacile pasc liniștite. În spate de tot, la distanță sunt munți și păsări care zboară deasupra lor.]
Bibliografie:
Belcourt, Billy-Ray. (2015). "Animal Bodies, Colonial Subjects: (Re)Locating Animality in Decolonial Thought" Societies 5, no. 1: 1-11. https://doi.org/10.3390/soc5010001
Blattner, C. E. (2020). From Zoonosis to Zoopolis. Derecho Animal. Forum of Animal Law Studies, 11(4), 41. https://doi.org/10.5565/rev/da.524
Cornell H. N., Marzluff J. M. & Pecoraro S. (2012) Social learning spreads knowledge about dangerous humans among American crows. Proc. R. Soc. B.279499–508 http://doi.org/10.1098/rspb.2011.0957
Deckha, M. (2018) Postcolonialism. In Lori Gruen (ed.), Critical Terms for Animal Studies. The University of Chicago Press
Deckha, M. (2020) Unsettling Anthropocentric Legal Systems: Reconciliation, Indigenous Laws, and Animal Personhood, Journal of Intercultural Studies, 41:1, 77-97, DOI: 10.1080/07256868.2019.1704229
Donaldson, S., & Kymlicka, W., Svärd, P., Ryland, D., Nurse, A. (2013) Two Responses to Zoopolis: A Political Theory of Animal Rights and a Reply. Journal of animal ethics, 3(2), 208-219.
Donaldson, S., & Kymlicka, W. (2011). Zoopolis: A Political Theory of Animal Rights. Oxford University Press.
Donaldson, S., & Kymlicka, W. (2013). Reply: Animal Citizenship, Liberal Theory and the Historical Moment. Dialogue, 52(4), 769–786. https://doi.org/10.1017/S0012217313000863
Donaldson, S. (2020). Animal Agora. Social Theory and Practice, 46(4), 709-735. doi:10.5840/soctheorpract202061296
Festival végane de Montréal. (2018, January 04). Will Kymlicka - A Citizenship Perspective on Animals (MVF 2017) [Video]. Youtube. https://www.youtube.com/watch?v=iOXHHZIpdCM
Garner, R. W., & O'Sullivan, S. (2016). The political turn in animal ethics. Rowman & Littlefield International.
Gillespie, K. & Narayanan, Y. (2020) ‘Animal Nationalisms:Multispecies Cultural Politics, Race, and the (Un)Making of the Settler Nation-State’, Journal of Intercultural Studies, 41:1, 1-7, DOI: 10.1080/07256868.2019.1704379
Gruen, L. (2013). Zoopolis: A political theory of animal rights. Acta Politica, 48(3), 355–358. doi:10.1057/ap.2013.3
Kymlicka, W., & Donaldson, S. (2015). Animal rights and aboriginal rights. Canadian perspectives on animals and the law, 159-186.
Kymlicka, W., & Donaldson, S. (2016). Locating Animals in Political Philosophy. Philosophy Compass, 11(11), 692–701. https://doi.org/10.1111/phc3.12365
Kymlicka, W. (2017). [Review] Robert Garner and Siobhan O’Sullivan (eds). The Political Turn in Animal Ethics. Rowman and Littlefield, 2016. Animal Studies Journal, 6(1), 175–181. https://ro.uow.edu.au/asj/vol6/iss1/10
Kymlicka, W. & Donaldosn, S. (2014) Animal Rights, Multiculturalism, and the Left. in JOURNAL of SOCIAL PHILOSOPHY, Vol. 45 No. 1, Spring 2014, 116–135
Kymlicka, W. & Donaldson, S. (2018) Rights. In Lori Gruen (ed.), Critical Terms for Animal Studies. The University of Chicago Press
McManus, M. (2020) What Karl Marx Really Thought About Liberalism. https://jacobinmag.com/2020/10/karl-marx-liberalism-rights-igor-shoikhedbrod-review
Milligan, T. (2015). The political turn in animal rights. Politics and animals, 1, 6-15.
Sydney Environment Institute. (2014, August 26). Professor Will Kymlicka: Animals and Social Justice [Video]. Youtube. https://www.youtube.com/watch?v=yMtwbur0ylo
Tahzib, C. (2014) Killing the cat with too much cream? A review of Donaldson and Kymlicka’s Zoopolis (OUP, 2013, 329 pp.). British Journal of Undergraduate Philosophy, 8 (1)
Taylor, A. (2014) "An Interview with Sue Donaldson and Will Kymlicka," Between the Species: Vol. 17: Iss. 1, Article 8.DOI: https://doi.org/10.15368/bts.2014v17n1.7, https://digitalcommons.calpoly.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2047&context=bts
Wadiwel, D. (2014). "Liberalism and Animal Rights: An Interview with Sue Donaldson". Sydney Environment Institute. Accessed 7 September 2016. https://www.academia.edu/11351432/Liberalism_and_Animal_Rights_An_Interview_with_Sue_Donaldson
Wadiwel, D. & Taylor, C. (2016) A Conversation on the Feral. Feral Feminisms, issue 6, 82 - 95.
Wadiwel, D. J. (2013). Zoopolis: Challenging our Conceptualisation of Political Sovereignty Through Animal Sovereignties. Dialogue, 52(04), 749–758. doi:10.1017/s001221731300084x
Realizare:
Scris de M. Martelli și Aron Nor
Narat de M. Martelli și Aron Nor
Ilustrații de Mina Mimosa
Regizat și Editat de Aron Nor